Vrei la cinematograf?

        Filme
          Actori, regizori, scenaristi, producatori
            vezi toate rezultatele »

            Camera secreta

            Home » Camera secreta » Le Havre. Locul unde Scufița Roșie a mâncat lupul

            Camera secreta

            • Biografice
            • Cronica de film
            • Interviu
            • Premierele lunii
            • Saga Amurg
            • TOP "Cei mai ..."
            • TOP "Cele mai ..."

            Bloguri partenere

            • CineAmator

            Reviste partenere

            • Revista 2
            • Revista 1
            • Revista 3

            Marcel își câștigă banii lustruind pantofi. Așa e mai aproape de oameni, spune el. Chit că puțini oameni mai poartă pantofi din piele. Dar Marcel nu e un om obișnuit. El poate să faca imposibilul și să provoace o minune.

            Marcel (André Wilms), un artist parizian retras la bătrânețe în provincie trăiește împreună cu soția sa finlandeză, Arletty (Kati Outinen) o viață la limita sărăciei, dar calmă si plină de tandrețe. Dat fiind că Marcel rememorează cu nostalgie ținerețea lui boemă, faptul că își câștigă banii din lustruitul pantofilor pare o alegere cu care e împăcat. Arletty e o femeie blândă, care după o viață dificilă s-a atașat de Marcel de care are grijă cu multa delicatețe.

            Într-o seară, Marcel îl întâlnește pe Idrissa (Blondin Miguel), un copil ajuns clandestin în port, care incearcă să ajungă în Londra, la mama lui. Marcel tocmai trece printr-o dramă, pentru ca Arlette, grav bolnavă, se internează in spital. Așa că ramas singur, se apropie de copil, pe care nu mai poate să-l părăsească în voia sorții. Ca dintr-un reflex vechi, îl pitește de poliție, cu ajutorul din ce în ce mai multor prieteni solidari.

            Un francez care adăpostește în casa lui un mic african nedorit de societate, urmărit de poliție. Forțe de ordine impresionante și înarmate până în dinți. Cadre fixe și dialoguri minimaliste care te fac să te foiești în scaun. Lumini teatrale. Toate te duc cu gândul la o nouă punere în scenă a unui vechi film cu naziști, evrei pe fugă, rezistentă franceză. Chiar și actorii, majoritatea la vârsta a treia, un pic nelalocul lor și vorbind obosit sunt parcă evadați dintr-un film mut și ajunși în secolul nostru într-o situație pe care îți închipui că au retrăit-o de nenumarate ori. Iar polițistul (Jean-Pierre Darroussin) care oscilează între datorie și solidaritatea cu "infractorii" pare de-a dreptul o fantomă. Chiar dacă fantoma se plimbă la un moment dat cu un ananas în mână prin cadru.

            Să fie Franta încă bântuită de remușcări din cauza amintirilor legate de colaborarea cu naziștii? Dacă e așa, regizorul Kaurismaki o absolvă și o arată emoționant de umană.

            Kaurismaki privește Franta cu drag

            Regizorul observă cu atenție tabieturi devenite ticuri ca paharul de vin băut la tejghea, gesturi de politețe discretă, dialoguri pline de curtoazie. Este o Europa profundă suprinsă cu multă economie de mijloace: un polițist tăcut și serios, un medic de o delicatețe extraordinară, un vecin cu toane, dar pe care te poți baza la nevoie, prietenii de o viata.

            O Europă privită într-o lumină stranie, atemporală, populată de oameni deziluzionați și în același timp o lume întreagă adăpostită într-un port - un loc de trecere spre niciunde, un popas pentru oameni fără identitate, cu centre pentru imigranți care nu au unde să se întoarcă și localnici care par închiși în lumea lor strâmtă. Muzica subliniază acest mare amestec alternând tango-uri cu cântece dinainte de război, muzică țigănească, rock, blues.

             



            O comedie dulce-amară interpretată cu multă tandrețe de André Wilms

            Le Havre a fost ales după o călătorie cu mașina în care regizorul a străbătut coasta franceza. Tot în acest oraș a fost organizată avanpremiera filmului, pentru că regizorul a vrut părerea localnicilor, cărora le-a laudat orașul pentru lumina sa albă și arhitectura sa, spunându-le că el crede că Le Havre ar trebui să fie capitala Europei, pentru bogația decorului și calitatea oamenilor care-l locuiesc.

            Și Le Havre a fost bine primit. Catalogat de critici ca fabulă utopică, amuzant, tragic și de o poezie desuetă, filmul a fost premiat la Cannes in 2011 și a adunat alte 17 nominalizari în festivaluri.

            Kaurismaki mărturisește că nu are soluții la problemele puse în film. Tot ce încearcă să facă este să prezinte faptele așa cum ar putea să fie. "Întotdeauna am preferat versiunea poveștii în care Scufița Roșie îl mănâncă pe lup".

            Astfel că finalul filmului este simplu, naiv și luminos. Marcel, în încercarea de a-l ajuta pe Idrissa pretinde că face parte din familia lui. Că e fratele bunicului acestuia: "albinosul familiei". E așa greu de imaginat? În momentul în care ajung fără direcție și speranță, oamenii fraternizează. Cel mai important lucru, fără de care libertatea sau egalitatea nu există. Kaurismaki le aduce aminte francezilor un cuvânt care este crezul lor declarat. Și care face în finalul filmului să se întâlmple o adevarată minune.



            Filmsi a gasit pentru tine

            Comenteaza subiectul

            Nume
            Email
            Comentariu
            Pentru a publica mesajul va rugam introduceti in spatiul liber codul de mai jos


            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site
            Abonare newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Nici noua nu ne place spamul, asa ca iti garantam ca nu vom da email-ul tau altora.

            Abonarea s-a facut cu succes!