Vrei la cinematograf?

        Filme
          Actori, regizori, scenaristi, producatori
            vezi toate rezultatele »

            Camera secreta

            Home » Camera secreta » Trei bătrâni jefuiesc o bancă

            Camera secreta

            • Festivalurile de azi
            • Biografice
            • Cronica de film
            • Interviu
            • Premierele lunii
            • Saga Amurg
            • TOP "Cei mai ..."
            • TOP "Cele mai ..."

            Bloguri partenere

            • CineAmator

            Reviste partenere

            • Revista 2
            • Revista 1
            • Revista 3

            Cum ziceam într-un articol precedent, remake-urile sunt la modă. Fie din penurie de scenarişti talentaţi, fie pentru că studiourile nu vor să rişte, din ce în ce mai multe filme vechi sunt luate din arhive, şterse de praf, cosmetizate să sune contemporan, cu distribuţii prestigioase şi lansate într-un cinematograf de lângă tine.

            „Going In Style / Jaf cu stil” este unul dintre aceste remakeuri.

             

             

            Originalul e un film din 1979, o comedie absurdă, povestea a trei bătrâni care duc o viaţă monotonă, se plictisesc de moarte şi, într-o bună zi, decid să jefuiască o bancă, să simtă, pe ultima sută de metri, fiorii de plăcere ai unei vieţi palpitante. Jucat de trei monştri sacri ai vremii (George Burns, Art Carney şi Lee Strasberg, filmul e memorabil prin analiza subtilă legată de limitele pe alocuri comice, pe alocuri tragice, ale bătrâneţii, şi, mai trist, ale modului în care bătrâneţea este percepută în societate.

             

            În 2017, scenaristul Theodore Melfi (nominalizat la Oscar anul trecut, pentru cel mai bun film şi cel mai bun scenariu adaptat, cu „Hidden Figures”), şi regizorul Zack Braff (recunoscut pentru debutul său regizoral cu „Garden State”) au readaptat această poveste veche, aducând-o (parţial) în 2017.

             

            Rezultatul ar fi putut fi două filme excelente. Din păcate, fiind vorba de un singur film, se simt pe tot parcursul lui tensiunile a două direcţii care diverg.

             

            Pe de o parte, unul dintre lucrurile pe care şi le-a propus acest duo creativ a fost un acut şi dureros comentariu social al Statelor Unite în anul 2017. În această versiune, cei trei bătrâni, Joe (Michael Caine), Willie (Morgan Freeman) şi Albert (Alan Arkin) nu recurg la jaf din plictiseală şi monotonie, ci din situaţii de viaţă atât de disperate, încât ar face să pălească de invidie toată cinematografia românească a deceniului trecut.

             

            Prima jumătate a filmului are un ritm lent şi posomorât, de muncitori cinstiţi care s-au spetit toată viaţa la uzină (credeaţi că glumeam când povesteam de cinematografia românească?) şi care descoperă acum, la bătrâneţe, că firma îşi închide sucursala locală, intră în faliment şi pensiile lor dispar peste noapte.

            Joe (Caine) e victima sforăriilor financiare ale băncii care îi măreşte peste noapte ipoteca şi ameninţă să-l lase fără casă, Willie (Freeman) are nevoie de un transplant de rinichi, dar asigurarea medicală nu acoperă costurile, iar Albert (Arkin) se descurcă cu greu dând lecţii de saxofon puştilor obezi şi netalentaţi.

            Zbaterile celor trei într-o lume care-i ignoră, îi respinge şi îi minimalizează sunt surprinse cu o atenţie la detaliu care îţi încreţeşte pielea, iar talentul acestor trei mari actori e zdrobitor. Recunoşti în situaţia lor disperată povestea a sute de pensionari din jurul tău şi modul în care demnitatea lor e încălcată în fiecare zi, de instituţii care refuză să-i mai trateze ca pe nişte cetăţeni cu drepturi depline, e absolut dramatic.

            Această primă jumătate a filmului ar fi putut fi intitulată „Moartea domnilor Lăzărescu”. Cu mica diferenţă dată de faptul că vorbim de trei prieteni, trei actori incredibil de carismatici cu o chimie umană vizibilă, iar disperarea dată de viaţa de zi cu zi care-i umileşte şi-i demolează e contrapunctată de complicitatea lor frumoasă, de un umor sobru şi încântător, fie că beau cafea proastă în cârciuma lor preferată, fie că se uită la „Burlacul” şi comentează delicios falsul de pe ecran.

             

             

            Numai că, prin primele câteva minute ale filmului, Joe a asistat la un jaf al băncii care încearcă să-i ia casa, şi, pe măsură ce disperarea creşte, ideea de a organiza el însuşi un jaf i se conturează din ce în ce mai clar în minte. Şi aici începe cel de-al doilea film al serii. O comedie cu hoţi specifică anilor şaizeci, pe care o vom intitula „Cum să furi un milion şi ceva”. Cu tot arsenalul genului „heist comedy”, cu planuri sofisticate şi fantasmagorice, ecran împărţit în trei, montaj alert, replici devenite brusc alerte şi convenţionale şi, desigur, fără urmă de realism.

             

            De cum cei trei îl cunosc, prin fostul ginere al lui Joe, pe interlopul Jesus, genului filmului se schimbă subit şi pe neanunţate (şi, da, n-am ratat aluzia cristică). Jesus le face un antrenament absolut delicios în arta jefuitului de bănci, şi planul merge aproape ca uns. Unul dintre momentele de geniu ale filmului este acela în care interlopul enunţă: „It's a culture's duty to take care of its elderly”. Lucru pe care nici una dintre instituţiile destinate acestui scop, finanţate de banii cetăţeanului de rând, nu îl face.

             

            Chiar dacă ruptura dintre cele două registre ale filmului este bruscă, nejutificată şi dăunează ireparabil unităţii stilistice a produsului în sine, experienţa de spectator este absolut magistrală. Avem trei actori absolut uriaşi, care luminează fiecare secundă a prezenţei lor pe ecran; avem dialog inteligent, interpretat până la cele mai subtile nuanţe; iar în prima jumătate, impactul emoţional al „morţii domnilor Lăzărescu” este atât de intens, încât ne dorim o rezolvare miraculoasă a nenorocirilor prin care trec; iar când această rezolvare se întâmplă, ne bucurăm.

             

             

             

            Ne bucurăm cu ei şi pentru ei, ne dorim să nu fie prinşi de poliţie, ne dorim un final fericit şi convenţional. Acel final fericit de care majoritatea pensionarilor anului 2017 nu vor avea parte.

             

            ***   

             

            „Going In Style” / „Jaf cu stil”

            (2017)

             

            Regie: Zack Braff

            Distribuţie: Morgan Freeman, Michael Caine, Alan Arkin, Matt Dillon, Joey King, Ann Margret

            Producţie: New Line Cinema / Village Roadshow Pictures

            Punctaj: 3 / 5.

             

             

             

             

            Comenteaza subiectul

            Nume
            Email
            Comentariu
            Pentru a publica mesajul va rugam introduceti in spatiul liber codul de mai jos


            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site
            Abonare newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Nici noua nu ne place spamul, asa ca iti garantam ca nu vom da email-ul tau altora.

            Abonarea s-a facut cu succes!