Vrei la cinematograf?

        Filme
          Actori, regizori, scenaristi, producatori
            vezi toate rezultatele »

            Camera secreta

            Home » Camera secreta » Corespondenta de la Cannes: Carne, moarte, Eastwood, happy end

            Camera secreta

            • Biografice
            • Cronica de film
            • Interviu
            • Premierele lunii
            • Saga Amurg
            • TOP "Cei mai ..."
            • TOP "Cele mai ..."

            Bloguri partenere

            • CineAmator

            Reviste partenere

            • Revista 2
            • Revista 1
            • Revista 3

             

            As fi spus "nu stiu altii cum sunt, dar pentru mine n-a aparut inca la Palme d'or" daca n-as fi vorbit cu alti jurnalisti straini. Deci stiu cum sunt si altii. Chiar daca pana acum in opinia generala a presei cel mai bun film ramane Loveless, de Andrei Zviaghintev, toata lumea e de acord ca n-a aparut inca filmul care sa rupa gura Cannes-ului. Mai e timp pana in 27 mai, ziua ultimelor proiectii din concurs. Deocamdata, mie mi-a mers la suflet Hong Sang soo.


            Dupa 11 filme proiectate in Competitie pana in 22 mai, cea de-a 70-a editie nu pare prea glorioasa. E drept, sunt nume mari in cursa, dar filmele acestor cineasti sunt tot in zona in care ei au confirmat. E cazul grecului Yorgos Lanthimos, care a revenit la distanta de doi ani dupa Lobster cu The Killing of a Sacred Deer, un thriller comic al carui protagonist e din nou Colin Farrell (care e chiar mai bun decat in Lobster.).


            Farrell interpreteaza rolul unui chirurg de succes care duce o viata imbelsugata, ordonata si rece alaturi de sotia medic oftalmolog (Nicole Kidman) si cei doi copii. Filmul incepe cu derularea unui fragment de muzica simfonica extrem de dramatica pe ecranul complet negru. E atentionarea lui Lanthimos ca vom urmari o tragedie greaca.


            Primul cadru al filmului e imaginea unei inimi sub operatie pe cord deschis care pulseaza parca independent de corp, ca un (alt) animal. Trece o buna parte din film pana cand spectatorul pune cap la cap detaliile oferite cu parcimonie de Lanthimos, caruia ii reusesc suspansul si senzatia ca lucrurile pot oricand bascula in altceva. Cine e adolescentul cu care se tot intalneste chirurgul si pe care nu-l poate refuza, ca si cum i s-ar simti dator? De ce il aduce acasa? Ce legatura e intre ei?


            S-au mai facut destule filme despre outsideri cu potential distrugator care se insinueaza in cupluri sau familii, virusand si distrugand totul progresiv pana la explozia finala. The Killing of a Sacred Deer nu e nici primul film care trateaza problematica rascumpararii unei greseli capitale printr-un pret la fel de mare. Lanthimos, reprezentant al ceea ce a fost numit Greek Weird Wave, pune pe ecran tragedia lui Agamemnon care e obligat sa isi ucida fiica, pe Ifigenia, pentru ca a ucis una din caprioarele lui Artemis, dar o face pigmentand actiunea cu umor negru care apare in cele mai neprevazute situatii, facand naratiunea si mai terifianta.

             

            E un pas inainte dupa Lobster (care se sustinea mai ales prin scenariu), dar la fel ca in Lobster unde de la un punct povestea isi pierdea suflul, si aici exista - sper ca nu mi s-a parut doar de oboseala, un moment de unde povestea nu mai avanseaza. Dar e un film profesionist si interpretarile lui Colin Farrell, Nicole Kidman si Barry Keoghan (pustiul malefic) sunt remarcabile.

             

            Nicole Kidman are patru covoare rosii in acest an pentru patru proiecte din Selectia Oficiala: The Killing of a Sacred Deer de Yorgos Lanthimos si The Beguiled de Sofia Coppola in Competitie, How to Talk to Girls at Parties de John Cameron Mitchell in afara competitiei si serialul lui Jane Campion Top of the Lake în 70th Anniversary Events.

             

            Sneak peak The Killing of a Sacred Deer

             

             

             

            Hong Sang soo, preferatul meu

             

            Tot in 22 mai 2017 am vazut si filmul lui Hong Sang soo, The Day After. Tot in Competitie. Prolificul sud-coreean premiat in acest an la Berlin pentru On the Beach at Night Alone - de fapt, nu el fusese premiat, ci interpreta & muza Kim Minhee, a venit in Selectia Oficiala  de la Cannes cu doua filme.


            Primul a fost proiectat in 21 mai si se numeste Claire's Camera. O poveste usoara ca o pana despre hazard si arta vs viata filmata anul trecut in Cannes si interpretata de Isabelle Huppert (o profesoara pasionata de fotografie) si Kim Minhee (angajata unei case de productie prezenta la festival.). Kim tocmai fusese data afara de sefa ei care era geloasa pentru aventura pe care o avusese cu un cunoscut regizor coreean prezent cu un film la Cannes. Huppert functioneaza ca un ac dramaturgic ce lega personajul lui Kim de producatoare si regizor, intalnirile lor prin Cannes tesand o interesanta geografie a hazardului.


            Timp de o ora primeai un contrapunct terapeutic la nebunia Cannes-ului. In alergatura unui mare festival, filmele lui Hong Sang soo sunt ca Actimelul sau ca o incaltaminte comoda - te ajuta in moduri mai subtile decat ai crede. Simple, volatile, linistite, n-au multa actiune dar le incarci tu in momentul in care le vezi. Claire’s Camera e totusi un pic inconsistent, e in mare parte o joaca, e facut fara mijloace, dar e cinema adevarat.


            Hong Sang soo nici nu mai scrie scenarii, a ajuns la un stadiu in care lasa lucrurile sa se petreaca aproape de la sine, scriind in fiecare zi replici pentru ce filmeaza dupa-masa. “M-am hotarat, cred ca o sa mai fac un film in octombrie. Octombrie e o luna buna pentru filmat”, spunea intr-un interviu aici la Cannes. 

             

            Trailer Claire’s Camera

             


            Al doilea film cu care a venit pe Croazeta, The Day After, concureaza pentru la Palme d’or si l-am vazut in 22 mai 2017. “Poate sunt subiectiva”, cum se spune, dar mi-a mers la inima mai mult decat orice alt film din Competitie. E la fel de rohmer-ian ca celelalte titluri ale coreeanului, fiind o poveste de dragoste (in alb-negru, ca altadata) vazuta prin ochii unei outsidere interpretate din nou de frumoasa &volatila Kim Minhee. Ea joaca rolul unei tinere care se angajeaza secretara la editura unui cunoscut critic, fara sa stie ca precedenta secretara avusese o idila cu el si plecase in lacrimi pentru ca nu era capabil sa-i ofere mai mult. 

             

            Asta daca intindem firul, pentru ca Hong Sang soo se joaca cu tot ce inseamna naratiune clasica. De fapt, in timp ce scriu chestiile astea imi dau seama ca scriu de fapt niste tampenii. Nu poti echivala ce ai vazut decat printr-o melodie ale carei note se pierd pe masura ce ating aerul. Acesta e genul de cinema care ramane cu tine dupa ce toate filmele pe care le-ai vazut la Cannes devin un imens bol alimentar si nu mai tii minte mai nimic dupa 12 zile de proiectii.

             

            Astfel de filme volatile, asimetrice si inclasabile sunt la antipodul filmelor pregnante, asumate, cu un bun contrast – cum sunt The Killing of a Sacred Deer sau Lobster (ca tot am vorbit de ele). Mi-a placut mult Lobster, dar revazandu-l doi ani mai tarziu nu mi-a mai spus nimic. Imi daduse totul de prima data.


            Carne y arena

             

            Alt film care mi-a placut cel mai mult la Cannes pana acum nici macar nu e film, ci o instalatie de realitate virtuala creata de Alejandro González Iñárritu si intitulata Carne y arena. Se desfasoara pe toata durata festivalului intr-un hangar din aeroportul din Cannes-Mandelieu si consta in aproape sapte minute de experienta intensa si reala in functie de cat e dispus fiecare sa creada in realitatea lucrurilor pe care le poate atinge - sau nu.

             

            Dorinta lui Iñárritu a fost sa-i ofere spectatorului o experienta cat mai dinauntru, cat mai empatica despre ce inseamna sa fii imigrant mexican sau central-american si sa traversezi desertul Sonora pentru a ajunge in Statele Unite. Ti se ofera un rucsac, o casca cu senzori si ochelari si esti introdus instantaneu in inima desertului pe care il poti privi 360 de grade in jur, pana departe, iar cand apar imigrantii poti sa te apropii de ei, poti urmari toate colturile in care se desfasoara cate ceva, te poti feri ca sa nu dea personajele peste tine pentru ca, la final, sa fii somat sa reactionezi cand o arma e indreptata spre tine.

             

            Daca mai adaugi introducerea in actiune – un hol unde se gaseste incaltaminte care a apartinut unor imigranti reali sau postscriptum-ul reprezentat de un alt hol cu povestile imigrantilor care au interpretat proprile roluri in fata echipei coordonate de Emmanuel Lubezki (DoP-ul obisnuit al lui Iñárritu), obtii un preambul probabil la ceva mai amplu  planuit de cineastul mexican din moment ce pe afis evenimentul e numit “pre-opening”.


            Happy End

             

            Filmul lui Michael Haneke a impartit jurnalistii de la Cannes. La prima proiectie de presa din 21 mai am auzit huiduieli din partea unora, dar a doua zi am citit cronici elogioase in Variety sau The Guardian. Haneke revine la teme mai vechi, dar filmul sau – o satira a societatii contemporane vazute prin intermediul unei familii bogate si tarate, nu e printre varfurile filmografiei sale.

             

            Asta nu inseamna ca e un film prost. Oricum fanii lui Haneke si cinefilii interesati de tot ce vine de la Cannes vor da buluc sa-l vada indiferent de ce va scrie presa. (Independenta Film va aduce filmul in Romania.). Intr-un fel, Happy End reinnoada cu Amour (care i-a adus lui Haneke al doilea la Palme d’or, in 2012, pe primul primindu-l in 2009 pentru Panglica alba/Das weisse Band.).


            Dar faptul ca Jean-Louis Trintignant si Isabelle Huppert joaca din nou tata si fiica sau ca Trintignant povesteste cum si-a sufocat sotia care era la pat de trei ani sunt doar niste detalii care plaseaza filmele si personajele in acelasi univers, fara sa existe o continuitate intre filme. 

             

            Nu am stat pana la sfarsitul genericului de final, deci nu stiu daca Haneke a dedicat acest film lui Emmanuelle Riva, care jucase in Amour si care a murit in urma cu patru luni. In ciuda titlului, Happy End vorbeste despre moarte chiar si cand o face in registru comic. Personajele sunt obsedate de ea – cand nu sunt obsedate de ideea de a-i manipula pe ceilalti.


            Pater familias-ul jucat de Trintignant – mult mai epurat decat in Amour, jucand cu fiecare por al epidermei lui obosite, n-are decat un singur dor – sa moara, ideal pe care incearca sa-l atinga fie fugind cu masina si intrand intr-un pom, fie rugandu-l pe frizer sa-i procure o arma cu care sa se impuste. Si nepoata lui e obsedata de moarte. Desi e foarte mica, si-a ucis hamsterul cu antidepresivele maica-sii. Haneke are grija sa ne arate ca lucrurile astea n-au cum sa nu se transmita din generatie-n generatie, tot mai ingrosate.

             

            Sneak Peak Happy End

             


            Clint

             

            Masterclassul lui Clint Eastwood a fost intr-un fel dezamagitor pentru ca intrebarile lui Kenneth Turan (de la Los Angele Times), moderatorul intalnirii, nu au scos ce era mai bun din interlocutor, dar a fost o sansa gen o data-n viata de a-l vedea si auzi pe unul dintre actorii cei mai emblematici ai Hollywoodului.


            Eastwood e un barbat inca misto (la 86 de ani), chiar daca l-a sustinut pe Trump in campania prezidentiala. Ma rog, ceva iti fileaza daca-l sustii pe Trump, dar sa incercam sa facem abstractie de politica pentru ca nici la masterclass nu s-a adus vorba de ea. Fara obisnuitele proiectii video, fara intrebari din public (probabil Eastwood a impus o durata mai mica decat in mod obisnuit), discutia a urmat parcursul cronologic al vietii si carierei invitatului. Copilaria necajita din perioada Depresiei, primele experiente actoricesti, la un curs de teatru unde s-a inscris in timpul colegiului pentru ca acolo mergeau cele mai dragute fete, primul contract, primul agent, primul film cu Sergio Leone (Pentru un pumn de dolari/A Fistful of Dollars, 1964), primul film regizat (Play Misty for Me, 1971) samd, samd.


            Acest Sergiu Nicolaescu al cinemaului american ar fi putut sa ne povesteasca chestii mult mai misto decat a livrat de multe ori linear pe scena salii Buñuel. Ce a scos a fost, asa, niste capete de idei pecare ne-a lasat sa le legam cu ce mai citisem si mai stiam din filme. Mie i-a placut, printre altele, fraza urmatoare: "Sa te iei prea mult in serios e cel mai periculos lucru din lume."


            Imi aminteste de sfatul pe care Marcello Mastroianni l-a dat unui actor aspirant: “Nu te lua niciodata prea mult in serios”. In acest “prea mult” stau toate nuantele.


            Fragment din masterclass-ul lui Clint Eastwood



            Comenteaza subiectul

            Nume
            Email
            Comentariu
            Pentru a publica mesajul va rugam introduceti in spatiul liber codul de mai jos


            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site
            Abonare newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Nici noua nu ne place spamul, asa ca iti garantam ca nu vom da email-ul tau altora.

            Abonarea s-a facut cu succes!