Vrei la cinematograf?

        Filme
          Actori, regizori, scenaristi, producatori
            vezi toate rezultatele »

            Camera secreta

            Home » Camera secreta » Corespondenta de la Cannes: Romanii, intre Sofia Coppola si Twin Peaks

            Camera secreta

            • Festivalurile de azi
            • Biografice
            • Cronica de film
            • Interviu
            • Premierele lunii
            • Saga Amurg
            • TOP "Cei mai ..."
            • TOP "Cele mai ..."

            Bloguri partenere

            • CineAmator

            Reviste partenere

            • Revista 2
            • Revista 1
            • Revista 3

            Mai sunt trei zile de proiectii in competitie si tot nu a aparut la Palme d'or. Loveless, de Andrei Zviaghintev, conduce in continuare in topul preferintelor criticilor, in vreme ce alti cineasti consacrati si-au aratat intre timp ultimele productii, dar fara sa tinteasca spre trofeu, chiar daca unii se pot regasi in palmares.

             

            E cazul lui Serghei Loznitsa. care a avut aseara proiectia de presa cu A Gentle Creature, cea de-a treia colaborare cu DoP-ul basarabean Oleg Mutu si prima cu actorul basarabean stabilit la Bucuresti Valeriu Andriuta. Plecand de la o piesa de teatru a lui Dostoievski si absolut superb filmat de Mutu, A Gentle Creature e concentrat pe o rusoaica de la tara care incearca sa trimita un pachet sotului inchis pentru o crima pe care sustine ca n-a comis-o. Intreg filmul e odiseea acestei femei (excelenta Vasilina Makovtseva) care, dupa ce ii vine pachetul inapoi, pleaca spre orasul unde se afla inchisoarea incearcand fara succes sa-l lase acolo. Calatoria ei e un prilej de a vedea si auzi povesti despre abuzuri comise de autoritati si de politie, de a inregistra nostalgia fata de trecut dar mai ales degradarea morala, inumanitatea si lipsa de perspective a celor din prezent. Calatoria e doar pretextul pentru ca nu deznodamantul e important, oricum iadul pare ca e fara sfarsit. Filmul e foarte bine condus pana cand se autosaboteaza printr-un moment alegoric venit din alta paradigma, ceea ce face ca neorealismul visceral de pana atunci sa se dezumfle si sa para si el scos din retetar.

             

            Valeriu Andriuta are un rol episodic, un personaj numit Fatza albastra cu care eroina se intalneste intr-o casa din orasul cu inchisoarea, casa transformata intr-un fel de bordel. Un personaj lubric, dramatic si galagios care isi ascunde in alcool si sex disperarea de a fi. In scena alegorica de la final, care se petrece in visul eroinei, aproape toate personajele reapar si rostesc cate un scurt discurs. E bun Andriuta, e pregnant si integrat foarte bine. Scenele din casa sunt concentrate pe el, desi apar mai multe personaje. Iar imaginea lui Oleg Mutu e cea mai buna din ce am vazut pana acum in Competitie. Pacat ca nu exista si un premiu de imagine…

             

            La conferinta de presa, Loznitsa a avut numai cuvinte de lauda pentru Oleg Mutu. "De cand ne-am cunoscut, nu ne-am mai despartit. Ne intelegem foarte bine si nu a trebuit sa vorbim prea mult ca sa stim ce avem de facut. Imi place ca Oleg imi traseaza sarcini, imi da misiuni dramaturgice si chiar a salvat o scena a filmului. Nu spun care. Da, voi continua sa lucrez cu el." Oleg Mutu nu a venit la Cannes, nu le are cu festivalurile, si nici Valeriu Andriuta nu a vrut initial sa vina pentru ca apucase sa confirme ca va fi presedintele juriului la Festivalul Cronograf de la Chisinau. Numai insistentele lui Loznitsa l-au facut sa dea fuga la Cannes, cu promisiunea ca se va intoarce pe urma la Chisinau.

             

            Trailer A Gentle Creature



            Probabil ca Andriuta va apuca sa se intalneasca la Cannes cu prietenul sau Cristian Mungiu, care prezideaza juriul Cinéfondation si Scurtmetraj. Mungiu e integrat aici in programul foarte strans de jurizare si protocol care nu-ti permite program de voie. In urma cu doua zile a participat la o seara festiva de aniversare a 70 de ani de festival si a facut pe covorul rosu o fotografie istorica alaturi de alti regizori care au castigat pana acum la Palme d’Or – David Lynch, Nanni Moretti, Michael Haneke, Ken Loach, Roman Polanski sau Laurent Cantet.

             

            Ramanand la romani, sa spunem ca a avut intalnirea cu publicul in sectiunea Quinzaine des Réalisateurs si un documentar de debut, productie franco-germana, in care unul dintre directorii de imagine e Alexander Nanau. Nothingwood, de Sonia Kronlund (jurnalist de radio aflat la debut) il are in centru pe regizorul autodidact si starul afgan Salim Shaheen, urmarindu-l la lucru, adica filmand ultimul dintre ele 110 titluri ale sale. Presa straina lauda documentarul numindu-l un “crowd-pleaser”, ceea ce luat in context e de bine, pentru ca in ciuda aurei de Ed Wood, eroul isi indeplineste visul riscandu-si viata si demonstrand ca arta, oricat de prost ar fi facuta, e o modalitate de a-ti tine spiritul viu si de a-i ajuta pe ceilalti. Alexander Nanau a venit si el la Cannes pentru premiera filmului.

             

            Trailer Nothingwood


             

            Foarte interesanta a fost prezentarea de azi, la standul romanesc, a evenimentului Romanian VR Days in Cannes, organizat de CINETic, un centru finantat de UE si coordonat de Ioana Mischie. La Cannes sunt prezentate sase proiecte: Quantum de Vlad Lomnasan, The Jilava Massacre de Alexandru Berceanu, Mr. Freckles de Andrei Brovcenco, Escape de Millo Simulov, The Turda Salt Mine 360 de Creative VR si Envisage the Future de Lewis Smithingham. CINETic (cinetic.arts.ro) e un centru recent infiintat pe langa UATC care isi propune sa faca cercetare, creatie si proiecte educationale. Eu am vazut o parte din primul film VR romanesc ever, Escape, de Millo Simulov, in care actorii vorbesc in engleza si care e filmat din punctul de vedere al privitorului. Regizorul m-a avertizat ca e cam dificil, dar eu, care trecusem prin Carne y arena, am zis:” Ha! Nu ma face pe mine un VR romanesc.” Nu am rezistat la toate cele 17 minute (Carne y arena are aproape sapte.). Spre deosebire de filmul lui Iñárritu, care are spatiu larg in jur, aici esti in spatii inguste si nas in nas cu actorii, si te poate lua durerea de cap tot sucindu-te de la unul la altul sau facand capul roata ca sa vezi ce e in jur. E o experienta foarte misto, dar trebuie facuta pe burta plina.

             

            The Beguilded

             

            Asteptat la Cannes a fost The Beguilded, in regia Sofiei Coppola, remake dupa filmul din 1971 al lui Don Siegel, cu Clint Eastwood si Geraldine Page in rolurile principale. Dupa mai multi ani de pauza, fata lui Francis Ford Coppola revine cu o drama romantica desavarsita din punct de vedere vizual dar destul de supeficiala. Sofica ar vrea sa fie un Terrence Malick feminin – draperii diafane, golden hour, dantele, lumanari (fara iluminat artificial seara), perdele de ceata, pasari, verde, greieri. Daca filmul din 1971 era spus din punctul de vedere al unui barbat, acum partea feminina e naratorul. Povestea soldatului nordist (Colin Farrell) care e salvat si gazduit in scoala-internat tinuta de o puritanista sudista (interpretata de Nicole Kidman), devenind obiectul dorintelor tuturor personajelor feminine, de la sefa Kidman pana la tinerele eleve (cea mai mare fiind interpretata de Elle Fanning) si trecand prin profesoara bovarica (Kirsten Dunst), aceasta poveste e stilizata dar derizorie. Am vazut filmul ieri si mi se pare tot mai insubstantial de la ora la alta. Cred ca regizoarea a mizat pe faptul ca imaginea tactila, senzuala va lega pe dedesubt niste fire, dar impresia e ca nici ea nu stia prea bine ce voia sa “zugraveasca”, sperand ca esenta se va revela singura. Spre deosebire de original, filmul Sofiei Coppola are umor, unul negru atunci cand femeile incep sa-l pedepseasca pe musafir pentru ca nu le da doar lor atentie. Consacrata cu filme despre” jeunes filles en fleurs” care le efleura cu delicatete schimbarile de umori, senzitivitatea si sentimentul pragului, Sofia Coppola pare sa treaca in revista mai multe soiuri de feminitate pentru ca la final, cand obiectul dorintei e anihilat, sa transforme demersul ei aproape intr-unul anti-feminist. Nu prea cred ca filmul are vreo sansa la palmares. 

             

            Trailer The Beguilded

             


            24 Frames


            Am vazut si 24 Frames, ultimul film al regretatului Abbas Kiarostami, decedat cu cateva luni in urma. Iranianul urma sa filmeze un nou lungmetraj in China, era angrenat in mai multe proiecte, dupa ce fusese diagnosticat cu cancer gastro-intestinal in 2015. 24 Frames nu cred ca era gandit sa fie chiar ultimul lui film, dar a fost gandit ca un testament artistic si o meditatie despre viata, moarte si arta. Dar ceea ce s-a dorit o fluturare de batista in sala cea mai mare a festivalului s-a soldat cu jurnalisti iesind in numar tot mai mare la fiecare nou capitol (desi in sala era si fiul lui Kiarostami, Amal). Filmul are 24 de capitole constand in “cadre” fixe prelucrate vizual si sonor prin suprapuneri digitale. Cele mai multe sunt alb-negru si cele mai multe au ca personaje oi, vaci, ciori cerbi sau cai care relationeaza pe fondul oceanului furios, al zapezii sau al unor copaci desfrunziti si aproape intotdeauna sub ploaie sau ninsoare. La cadrul 9, de la balcon, unde stateam, au iesit trei jurnalisti, la 10 au mai renuntat cinci, dar cand cadrul 11 era tot cu oi in ninsoare, alti sapte au depus armele. Variety scrie ca ultimul cadru e “cosmic si sublim” si cu mult peste celelalte. Imi pare rau, nu am putut rezista mai mult si am regretat ca nu au fost mai multe cadre aidoma primului, in care celebra pictura Vanatori in zapada a lui Breughel cel Batran era animat treptat, ba facand o cioara sa miste, ba aducand o vaca, ba lasand fumul sa iasa din horn. 

             

            Twin Peaks

             

            Primele doua episoade din noul Twin Peaks, pe care le-am vazut azi in proiectie speciala si nu cu o sala plina, asa cum ma asteptam, m-au aruncat in bratele somnului. (Toata lumea picoteste la filme, e un gest igienic sa dormi macar trei minute la fiecare film ca sa te poti remonta pe repede-inainte.). Ca toata lumea, am fost si eu fan Twin Peaks, dar sa incalzesti supa 25 de ani mai tarziu, sa fim seriosi, e cam mare riscul.  Si personajele, si actorii, si autorul, si publicul au imbatranit. In ce au creat Mark Frost si David Lynch nu ca nu regasesti atmosfera din serialul-far al anilor 90, sau personajele, dar nu intelegi “ce vor sa spuna autorii”. Aproape jumatate din cele doua episoade a cate 56 de minute sunt reprezentate de fantasmele agentului Cooper in coridorul imbracat in catifea visinie, in timp ce doeppelganger-ului lui probabil, un Cooper in haina de piele si plete negre ca Travolta evolueaza in cheie negativa, semanand moarte, iar o alta crima are loc intr-un alt orasel, implicand personaje noi. Lynch nu vrea sa isi ghidile spectatorul sub barbie, asa cum facea Danny Boyle in T2: Trainspotting 2. De fapt, nu prea iti dai seama care ii sunt planurile, dar oricum nu pare manat de nostalgie. Ar fi mare minune ca toate necunoscutele sa se lumineze in celelalte episoade, dar primele doua, care ar trebui sa functioneze ca o captatio benevolentiae, nu mi se pare ca pot pastra mult timp publicul vechi sau sa atraga unul nou. 

             

            Twin Peaks trailer:

             

            Filmsi a gasit pentru tine

            Comenteaza subiectul

            Nume
            Email
            Comentariu
            Pentru a publica mesajul va rugam introduceti in spatiul liber codul de mai jos


            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site
            Abonare newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Nici noua nu ne place spamul, asa ca iti garantam ca nu vom da email-ul tau altora.

            Abonarea s-a facut cu succes!