Vrei la cinematograf?

        Filme
          Actori, regizori, scenaristi, producatori
            vezi toate rezultatele »

            Camera secreta

            Home » Camera secreta » All the lonely people, / Where do they all come from? Opt filme despre singurătate

            Camera secreta

            • Festivalurile de azi
            • Biografice
            • Cronica de film
            • Interviu
            • Premierele lunii
            • Saga Amurg
            • TOP "Cei mai ..."
            • TOP "Cele mai ..."

            Bloguri partenere

            • CineAmator

            Reviste partenere

            • Revista 2
            • Revista 1
            • Revista 3

            “Who are these people?”, s-ar întreba retoric Butch Cassidy (Paul Newman), văzând că e urmărit cu atâta stăruință de grupul de pistolari din filmul lui George Roy Hill, pistolari care devin instrumentele destinului implacabil. Dar Butch Cassidy și the Sundance Kid nu sunt niște oameni singuri, deși sunt amândoi niște singuratici asumați. Distincția asta e bine s-o facem din start pentru că filmele alese mai jos au în comun singurătatea ca stare de spirit asumată ca o boală. Eroii acestor filme așteaptă (fie și inconștient) apariția cuiva care să alunge virusul prin simpla prezență. Singurătatea e o temă des întâlnită în filme, mai ales de 40 de ani încoace, iar cinematograful a spus adesea că unul din prețurile civilizației e singurătatea tot mai profundă a individului.

             

            Aloys (2016) - Debutul elvețianului Tobias Nölle – pe ecranele noastre din 14 iulie - e cel care a sugerat ideea acestui top. Filmul care a avut o premieră apreciată în competiția Panorama a Festivalului de la Berlin de anul trecut are în centru un detectiv, Aloys Adorn (Georg Friedrich) al cărui tată tocmai a murit și care se adâncește în izolarea în care trăise și până atunci muncind cu și mai multă râvnă. Urmărind de la distanță viața celorlalți prin înregistrările pe care le face, dar ascultând obsesiv aceste înregistrări în timpul liber, Aloys a dezvoltat capacitatea de a pune în context orice detaliu, mai ales de sunet.

             

            Din nefericire, capacitatea relaționară e zero, iar apariția unei femei care-i fură într-o noapte camera video și începe să-l hărțuiască telefonic i-ar putea da ocazia unei cât de mici relații cu cineva. În primul rând, misterul îl obligă să acționeze ca un detectiv, dar și să-și protejeze spațiul vital. În al doilea rând, misterioasa voce îl antrenează într-un joc care-i stimulează imaginația, făcându-l să-și exploreze mintea însoțit de altcineva nu doar de sine însuși.

             

            Odată ce povestea avansează și se dovedește că necunoscuta era o vecină de bloc, filmul pune în lumină două feluri de singurătăți – cea bolnăvicioasă, profesională și profundă a lui Aloys, și singurătatea “operațională“ a Verei, o tânără depresivă care trăiește singură fără să-și fi dorit asta. Ce rezultă din două singurătăți? Combinând permanent realitatea cu imaginația și profitând la maxim de mijloacele cinemaului, filmul lui Nölle nu te umple de bună dispoziție, dar te convinge că cinemaul poate uneori ajunge din urmă mintea incredibil de fecundă a omului.

             

            Trailer Aloys:

             

             

            Spider (2002), de David Cronenberg. Eroul filmului lui Cronenberg, interpretat de Ralph Fiennes, locuiește în propria lui minte construită din elemente legate metaforic prin ața păianjenului. Ața e pe cât de fragilă, pe atât de rezistentă - deci plasa e în așa fel construită încât să susțină narativ o existență traumatizată, dar și să pară ușor de destrămat.

             

            În povestea imaginată inițial de scriitorul Patrick McGrath, țesătura – care reprezintă însăși intriga pe care eroul o pune cap la cap încercând să-și amintească exact episodul din copilărie în care e posibil să fi fost martor la uciderea mamei sale de către tată – țesătura, deci, e și cea care îl ține captiv în propria minte. Evadarea nu e posibilă, orice evadare îl scoate de fapt în alt construct al minții sale.

             

            Trailer Spider:

             

             

            Singurătatea alergătorului de cursă lungă / The Loneliness of the Long Distance Runner (1962), de Tony Richardson. Singurătatea lui Colin Smith (Tom Courtenay) nu e de aceeași textură cu singurătatea eroilor pomeniți mai sus. Colin e un tânăr furios, iar filmul ce adaptează povestirea lui Alan Sillitoe se înscrie în curentul Tinerilor Furioși (Angry Young Men) care a marcat literatura și filmul din Marea Britanie în anii 60. Colin provine din clasa muncitoare, iar diferențele de clasă socială îl marchează. După ce fură dintr-un magazin și e trimis la școala de corecție, descoperă că are un talent care îl poate salva - alergatul pe distanțe lungi.

             

            De ce pe distanțe lungi și nu scurte e o metaforă destul de la îndemână legată de anduranță, și nu de capacitatea de a acționa fulgerător, specifică tinereții. Cursa lungă e sinonimă cu maturizarea, iar filmul e o poveste de creștere pe un fundal social bine delimitat și care rămâne în istoria filmului cel puțin pentru faptul că a lansat un actor extraordinar de nuanțat, Tom Courtenay.

             

            Trailer Singurătatea alergătorului de cursă lungă:

             

             

             

            WALL·E (2008), de Andrew Stanton. Roboțelul care face curățenie de unul singur pe un Pământ abandonat și plin de gunoaie, omenirea mutându-se să facă mizerie în spațiu (e anul 2805), e unul dintre cele mai adorabile personaje de film din toate timpurile. Singurătatea lui WALL·E e una activă și se conjugă numai împreună cu candoarea lui. WALL-E păstrează spiritualitatea pământenilor, dar nu se complace în nostalgie-  în primul rând pentru că are de lucru!...

             

            Casa lui e plină de popice, beculețe, un prăjitor de pâine pe post de suport de casete video, furculițe ruginite, un cub Rubik, o brichetă Zippo și casete video vechi, dar când i se întâmplă să revadă a nu știu câta oară musicalul Hello, Dolly (1969), sufletul lui din biți resimte lipsa altor biți. Când apare EVE în lumea lui întunecoasă, ce fericire s-o facă părtașă la beculețele lui, la cubul Rubik, bricheta Zippo și mai ales la Hello, Dolly, care firește că-i place și ei! Dincolo de ingenuitatea poveștii și delicatețea protagonistului, filmul e un avertisment ecologic în care singurătatea lui WALL·E se înșurubează ca un reproș.

             

            Trailer WALL·E:

             

             

             

            Elephant (2003), de GusVan Sant. Cineastul american are mai multe filme în care se apropie cu atenție de vârsta adolescenței, plecând a priori de la ideea că e o vârstă neînțeleasă - și de aceea reușind uneori să-i penetreze scutul protector. În Elephant el reface masacrul de la Liceul Columbine din Columbine, Colorado când doi băieți de 17, respectiv 18 ani au ucis cu sânge rece 12 colegi și un profesor în 20 aprilie 1999. Van Sant mută povestea într-un liceu fictiv din Portland, Oregon, dar totul trimite la Columbine.

             

            Filmul, care a lansat un trend în modul de a filma în ceafa personajului (ca într-un joc video, s-a spus), narează la rece evenimentele care au premers masacrul, sugerând singurătatea adolescenților motivați de bullying și depresie, și atât de însingurați deși trăiesc în societate și în familii funcționale. Cel mai înfiorător lucru în film nu sunt crimele, ci modul în care ești făcut să conștientizezi că adolescența e de multe ori o bombă cu ceas și că în spatele unor comportamente benigne se ascunde un ocean de singurătate și incomunicabilitate.

             

            Trailer Elephant:

             

             

            Taxi Driver (1976), de Martin Scorsese. Eroul clasicului film al lui Scorsese nu e adolescent, ci fost combatant în Vietnam. Acolo e sursa traumei. Travis Bickle (Robert De Niro) devine șofer de taxi și lucrează noaptea pentru că are insomnii (depresie). Meseria lui nu-l face mai sociabil. Deși sesizează cazurile de injustiție la care e martor, reacțiile lui sunt ciudate și exagerate pentru că izolarea și depresia îl fac să nu mai reacționeze normal.

             

            Drama filmului e că, deși rămâne un personaj de bună credință, el devine tot mai incompatibil cu lumea din jur. Fără să-și fi propus, Scorsese a livrat un portret-robot al teroristului modern, care își anihilează puseurile autodistructive redirecționându-le spre ceilalți, sub pretexul că acționează pentru binele tuturor. De pildă, Travis decide să apere o minoră exploatată sexual (Jodie Foster). Deși filmul se termină cu un Travis în viață (pentru că n-a mai avut muniție să-și tragă și lui un glonte în cap), nu există propriu-zis un happy end.

             

            Trailer Taxi Driver:

             

             

            Le rayon vert (1986), de Eric Rohmer. Eroina filmului, Delphine (Marie Rivière), e urmărită pe parcursul unei veri, după ce s-a despărțit de iubitul ei. Ca în toate filmele lui Rohmer, textura poveștii e foarte flou și nu pare să aibă o structură bine definită. Delphine nu pare să aibă un program prestabilit, se întâlnește cu prieteni pe care îi vizitează inclusiv în casele lor de vacanță, stă cu ei cât are chef, uneori discuțiile se lungesc peste măsură.

             

            Deși se simte stingheră între aceste cupluri, e ceva feminin-ambițios în credința ei în iubirea romantică, născută din mare ca lumina verde a soarelui la apus sau la răsărit – fenomenul luminii verzi fiind un fenomen optic real, vizibil pentru foarte puțin timp atunci când soarele e deja sub linia orizontului. Singurătatea lui Delphine, așa romantică cum e, are în ea ceva eroic. Într-o lume a compromisurilor, Delphine nu acceptă să joace decât după propriile-i reguli.

             

            Trailer Le rayon vert:

             

             

            In the Mood for Love (2000), de Wong Kar-wai. Povestea de iubire dintre Chow Mo-wan (Tony Leung) și Su Li-zhen (Maggie Cheung) se înfiripă în umbra singurătății celor doi și înflorește la adăpostul discreției. Fiecare are un partener de viață care-l neglijează. Existențele lor sunt asemănătoare, lucru redat printr-o simetrie care face ca filmul să fie stilizat până la detaliu.

             

            Singurătatea și discreția aproape că se confundă. Nici unul nu s-ar plânge de faptul că sunt înșelați, nici unul n-ar spune textual că are nevoie de celălalt. Singurătățile din umbra căsniciilor formale sunt asumate până la capăt, pasiunea neîmpărtășită devenind astfel și mai puternică. Nu știu dacă filmul rezistă în timp, probabil că are un soi de dulcegărie care devine tot mai evidentă în loc să se distileze. Poate că unor filme cel mai bun lucru pe care li-l poți face, asemeni unui mare amor, e să le păstrezi o amintire frumoasă fără să încerci să le revezi.

             

            Trailer In the Mood for Love:


            Comenteaza subiectul

            Nume
            Email
            Comentariu
            Pentru a publica mesajul va rugam introduceti in spatiul liber codul de mai jos


            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site
            Abonare newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Nici noua nu ne place spamul, asa ca iti garantam ca nu vom da email-ul tau altora.

            Abonarea s-a facut cu succes!