Vrei la cinematograf?

        Filme
          Actori, regizori, scenaristi, producatori
            vezi toate rezultatele »

            Camera secreta

            Home » Camera secreta » Dunkirk

            Camera secreta

            • Biografice
            • Cronica de film
            • Interviu
            • Premierele lunii
            • Saga Amurg
            • TOP "Cei mai ..."
            • TOP "Cele mai ..."

            Bloguri partenere

            • CineAmator

            Reviste partenere

            • Revista 2
            • Revista 1
            • Revista 3

            20 iulie 2017

            Autor: Iulia Blaga
            Categorii: Cronica de film,

            Multe s-au spus deja despre Dunkirk, deși de-abia ce-a avut premiera. Chestii grele: “cel mai bun film al lui Christopher Nolan” sau “unul dintre cele mai bune filme de război din toate timpurile“ sau chiar “cel mai bun film de război ever”. Nu sunt niște impresii de moment, nefiltrate. Dunkirk nu e un film, ci o experiență în toată regula. Dacă ai norocul să-l vezi într-o sală IMAX– pentru care a și fost creat (e producția cu cel mai mult material filmat cu o cameră IMAX, pe 65mm), vizionarea devine o experiență imersivă, ca într-un film de realitate virtuală. Ca să ajungă aici, Nolan a lucrat ca un șef de orchestră, dar mai ales a avut răbdare.

             

            Ideea unui film despre Operațiunea Dynamo, în cursul căreia aproximativ 340.000 de soldați britanici, francezi și belgieni au fost salvați în 1940 din portul francez Dunquerque (Dunkirk în engleză), și transportați prin Canalul Mânecii în Marea Britanie, i-a venit lui Nolan acum 25 de ani (!). Nolan spune azi că a așteptat ca tehnica să-i permită să-l facă. E un film făcut exact la timp nu doar dpdv tehnic, ci și pentru că Nolan a devenit suficient de matur ca cineast.

             

            Sincer, nu-i mai dădeam vreo șansă după filme de un kitsch tot mai stelar (Inception, Interstellar), genul de chestii intelectualoide care să-l facă respectat de publicul de mall. (Din ce făcuse până acum, doar Memento, 2000 și The Dark Knight, 2008 rămâneau.). Dar cineastul adevărat din Nolan a crescut pe dedesubtul lui Inception și Interstellar – și, fără nici o legătură cu ele, a răbufnit cu forța unui vulcan.

             

            Dunkirk face tabula rasa cu toată filmografia lui, o resetează, la fel cum scrie cu aliniat nou în istoria filmului de război. Firește, trimite la All Quiet on the Western Front (1930, regia Lewis Milestone), Full Metal Jacket (1987, r. Stanley Kubrick), Battle of Britain (1969, r. Guy Hamilton) sau Saving Private Ryan (1988, r. Steven Spielberg), dar nu le copiază, ci le depășește. O dată că filmarea în proporție de 75% cu aparate IMAX 65mm și restul de 25% în format 65 mm normal face ca proiecția să fie imersivă. Ecranul e lat cât cuprinde și înghite multă informație. Dacă proiecția se face pe 70mm, e și mai bine.

             

             

            Mă rog, ce folos ar fi să fie ecranul mare dacă filmul e prost? Nebunia lui Nolan e că a vrut ca iluzia realității să fie cât mai puternică. Să-ți dea cât mai mult impresia nu doar că ce vezi pe ecran e pe bune, ci că ești și tu acolo, în port, și că pe deasupra capului tău trec avioanele germane, că ești în pericol permanent. Amintirile supraviețuitorilor de la Dunkirk vorbesc despre zgomotul infernal de pe plajă – avioanele de luptă și bombardierele, tunurile, antiaeriana, mitralierele, exploziile, avioanele căzând. Supraviețuitorii vorbesc despre 'Dunkirk throat', o răgușeală cu care au rămas toți cei care au fost pe plajă.

             

            Supraviețuitorii mai vorbesc despre impresionanta disciplină a soldaților. Se formaseră șiruri lungi de oameni de-a curmezișul plajei, oameni care așteptau să fie preluați de bărci și nave ușoare și duși spre navele de război din larg (care nu puteau ajunge în port.). Șirurile de soldați au rămas pe plajă ore în șir, sfidând fluxul și refluxul, și mai ales atacurile germane. Toate astea se regăsesc în film. Imaginea extraordinară a lui Hoyte van Hoytema care frizează documentul de epocă, sunetul și montajul de sunet (ai senzația că gloanțele îți zboară pe deasupra capului), montajul propriu-zis care e o dantelărie – în fine, toate compartimentele converg spre același scop - să dea iluzia realității.

             

            Senzația mea e că Nolan e un cineast foarte calculat și rezistent. A avut ambiția de a ajunge un regizor foarte vandabil – și a reușit, iar ce a trebuit să sacrifice pentru a ajunge în fruntea piramidei răscumpără acum, realizând un fel de jucăria jucăriilor pentru un regizor. Adică un film de 150 de milioane de dolari făcut pe bune, cu o narațiune imprevizibilă, aproape fără dialog, cu avioane Supermarine Spitfire autentice (și aparate de filmate înghesuite în ele), cu sute de figuranți, filmat chiar pe plaja din Dunkirk, cu o muzică huruită care îți vibrează-n stomac - și totul fără nici o legătură cu Statele Unite. Ăsta-I visul oricărui regizor – să-și facă damblaua pe bani mulți, fără nici un compromis.

             

            Dunkirk nu prea are nici o treabă cu cinemaul comercial. Nici măcar lirismele patriotice à la Spielberg n-a avea căutare în această trecere continuă dintr-un coșmar într-altul, unde viața fiecăruia e o cantitate atât de neglijabilă. Nu mai e vorba de eroism, ci de baftă – dincolo de eroismul atât de simplu asumat de civilii de pe coasta Marii Britanii care au plecat cu bărcile, vasele de pescuit și ce mai aveau mic de transport ca să salveze niște vieți. (Nolan a decis să îl lase la o parte pe Winston Churchill, cel care a ordonat retragerea, ca să nu complice povestea. Accentul nu trebuia pus pe lideri, ci pe oamenii mărunți.).

             

             

            Mie încă nu mi-e clar cum au putut transporta 340.000 de oameni (doar 40.000 au rămas și au fost uciși sau luați prizonieri), dar filmul se joacă foarte mișto cu proporțiile. Când viața a sute de mii de oameni e atât de friabilă, să salvezi o singură viață devine un lucru extrem de important. De aici eroismul nespectaculos al domnului Dawson (Mark Riley), un marinar care nu folosește prea multe cuvinte (nici nu aflăm de la el că și-a pierdut fiul cel mare în primele săptămâni de război), dar care face orice ca să scoată cât mai mulți soldați vii din Dunkirk, înghesuindu-i în mica lui ambarcațiune.

             

            Nolan are mână de maestru prin felul cum reușește, printr-o poveste pe trei planuri mărunțite în permanență, triturate într-un montaj aproape sinucigaș, să cuprindă un tablou foarte larg despre ce înseamnă războiul, între eroism și absurd, între strategie și haos. El conturează tipologii nete din foarte puține tușe – aviatorul (Tom Hardy) eficient și în control până la ultima picătură de benzină, ofițerul (Kenneth Branagh) educat să reziste la greu și pregătit să moară împreună cu oamenii lui, cetățeanul (Mark Riley) pentru care binele e înscris în gene, soldatul cu șoc posttraumatic (Cillian Murphy) care nu e decât un om normal care n-a putut duce coșmarul în care a intrat.

             

            Cel care pare să fie personajul principal al filmului, dacă există așa ceva, e un tânăr soldat interpretat de Fionn Whitehead (un fel de Tom Courtenay tânăr), care n-are altă trăsătură distinctivă în afara unei dorințe extraordinare de supraviețuire. Asta-i tot ce îl motivează. Faptul că Nolan îl ține în viață după ce-l trece prin toate chinurile iadului (fiecare experiență pare nu sisifică, ci imposibil de dus la capăt), nu ține de vreo concesie făcută cinemaului comercial, ci de o anume integritate narativă. Cu el începe și cu el se termină filmul, cu figura în prim-plan ușor mirată a acestui copil care a nimerit în ceva de neimaginat și care nu-și va explica niciodată cum poate exista ceva atât de cumplit și cum de-a reușit să scape.

             

             

            Aureolat de umbra înfrângerii, Dunkirk e un episod care nu i-a tentat pe cineaști. Nolan nu face din el o victorie, ci un exemplu înfricoșător al experienței războiului, experiență pe care spectatorul o percepe atât de viu încât nu reușește să respire ca lumea decât la final.

             

            Dunkirk e o imensă desfășurare de forțe pentru o poveste spusă cu toată modestia și onestitatea. Nici urmă din prețiozitățiile care au făcut din Nolan un cineast vandabil. De-abia acum intră el în prima ligă, acolo unde stau greii. Succesul lui ar trebui să ne bucure pe toți. Înseamnă că există viață după Hollywood.

             

            Trailer:

             

            Comenteaza subiectul

            Nume
            Email
            Comentariu
            Pentru a publica mesajul va rugam introduceti in spatiul liber codul de mai jos


            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site
            Abonare newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Nici noua nu ne place spamul, asa ca iti garantam ca nu vom da email-ul tau altora.

            Abonarea s-a facut cu succes!