Vrei la cinematograf?

        Filme
          Actori, regizori, scenaristi, producatori
            vezi toate rezultatele »

            Camera secreta

            Home » Camera secreta » TOP Cei mai frumoși actori. NU O SĂ-ȚI VINĂ SĂ CREZI

            Camera secreta

            • Festivalurile de azi
            • Biografice
            • Cronica de film
            • Interviu
            • Premierele lunii
            • Saga Amurg
            • TOP "Cei mai ..."
            • TOP "Cele mai ..."

            Bloguri partenere

            • CineAmator

            Reviste partenere

            • Revista 2
            • Revista 1
            • Revista 3

            Deunăzi o prietenă mi-a spus că la Dunkirk nu i-a plăcut un singur lucru – că n-a putut să-l vadă mai bine pe Tom Hardy. Chiar ?!! Mie Hardy nu mi se pare un tip după care să suspini, așa că am început să ne batem în liste.” Cum?? Îți place Johnny Depp??!”, „ Aici, da, sunt de acord, și mie îmi plac Brando și Newman, deși nu pot înțelege ce Dumnezeu caută Smiley în compania lor...”. Nu mai intru în detalii. Până la a așterne lista pe curat n-a fost decât un pas.

             

            Deci iată top personal cu cei mai frumoși actori din toate timpurile, deși frumos nu e poate epitetul cel mai nimerit. Nu-i suficient să arăți bine dacă nu sugerezi că există ceva sub corpul și figura aia. Nici atrăgător n-ar fi picat chiar pe sens, nici cool, nici interesant. Poate doar mișto, care poate semnifica toate aceste lucruri la un loc.

             

            Am evitat amorurile de-o vară și am încercat să păstrez oameni care-mi plac în mod constant. Și pentru că, de fapt, urăsc ideea de clasamente, nu pot lega decât o singură persoană de-un scaun – din fericire, de locul 1. Restul se permutează liber.

             

            Iată ce-a ieșit:

             

            Marlon Brando. N-am reușit până acum, deși l-am văzut în multe filme, să-mi dau seama dacă e într-adevăr, așa cum se spune, cel mai bun actor din toate timpurile. Știu doar că mă lasă cu gura căscată la fiecare cadru. Nu pot fi atentă la cum joacă sau cum e filmul, într-atât mi se pare el de perfect. Din orice unghi îți ia ochii. Umple ecranul, anulează tot ce e în jur de parcă acel film, lumea întreagă ar fi fost create doar pentru el. Și dacă ar fi avut o sută de kile în Ultimul tango la Paris (1972, de Bernardo Bertolucci), tot nu i-ar fi rezistat Maria Schneider. În Don Juan de Marco (1994, Jeremy Leven), unde deja avea o sută de kile, îl băga în buzunar pe sifiliticul Johnny Depp. De ce? Simplu! Brando avea carismă, Depp doar mima că are (dovadă că odată cu vârsta Depp arată tot mai trist.).

             

            Cu carisma te naști și mori, și rămâne indiferent cum arăți sau ce pui pe tine sau ce ți se întâmplă în viață. Îmi amintesc de niște interviuri video pe care Brando le-a dat în tinerețe. Avea un stil irezistibil de a flirta cu jurnalistele, evident că se știa irezistibil. Cred că pentru copilăria lui, cu un tată violent și o mamă depresivă &alcoolică, frumusețea a fost ca un fel de apărătoare. S-a prins din timp ce poate face cu ea, s-a acoperit cu ea. I-a fost mai ușor, dar nu l-a scutit de șuturi. Și mai e ceva, Brando nu făcea mari eforturi să placă, nu umbla cu bannere cum face azi Brad Pitt. El n-avea ce să demonstreze, ar fi fost și ridicol.

             

             

             

            Paul Newman. La fel ca Brando, Newman a fost creat ca să ne uităm noi, femeile, ca proastele la el. Nici în cazul lui nu mă pot aduna să-l leg de restul filmului în care-l văd, fie că e vorba de Butch Cassidy and the Sundance Kid (1969, George Roy Hill) sau de filme sobre ca The Verdict (1982, Sidney Lumet) sau Cool Hand Luke (1967, Stuart Rosenberg). Multă vreme am crezut că e ori Newman, ori Redford - după principiul Cola sau Pepsi, și multă vreme Newman mi s-a părut mai cool decât Redford. Poate pentru că nu dădea atât de mult impresia că se străduiește să placă? Poate pentru că nu părea atât de accesibil și de cuminte ca ursulețul Redford? De fapt, arăta și mai bine ca Redford.

             

             

            Robert Redford a început să-mi placă de-abia când l-am văzut într-unul dintre cele mai reușite filme recente, All Is Lost (2013, J.C. Chandor), unde era victima unui naufragiu, întreg filmul fiind încercarea lui de a supraviețui, lupta lui inegală cu oceanul. Acela a fost momentul (tardiv) când ursulețul Redford a devenit pentru mine bărbat și am avut senzația că, de fapt, așa e și omul Redford. A fost prima dată când mi s-a părut că e într-adevăr un tip frumos, în ciuda ridurilor. Avea 75 de ani și era mișto pentru că întruchipa un bărbat integru care pleacă de unul singur într-o călătorie prin Oceanul Indian și care își pune toată forța, ființa, modestia și demnitatea într-o bătălie cu un adversar mult mai tare ca el, ca și cum toată viața ar fi fost o pregătire pentru acel eveniment.

             

            Acum Redford mi se pare un bărbat frumos nu pentru cum arată (Newman a arătat tot timpul mai bine) și nu doar pentru filmul lui J.C. Chandor, ci pentru cum se poartă. L-am văzut în 2013 la Cannes, unde fusese proiectat All Is Lost. A trecut la câțiva metri de mine. Jeanși și cămașă cadrilată la conferința de presă. Părea un tip modest, dar care știe perfect cine e și câți bani face. Asta mi s-a părut foarte ok și foarte rar într-o lume în care toți se străduiesc să demonstreze chiar și faptul că sunt modești. Simplitatea lui Redford n-are legătură cu școala de bune maniere. Nu l-aș da pe Redford cel de acum nici pentru două duzini de Hemsworth-i.

             

             

            Cu Keanu Reeves e o poveste veche pentru că semăna leit cu cineva cunoscut acum multă vreme. După ce ne-am trăit amorul în Speed (1994, Jan de Bont) și The Matrix (1999, frații/surorile Wachowski), mi-am dat seama că, de fapt, Keanu nu e un actor prea strălucit și că în unele filme e de-a dreptul lemn. Între timp apăruseră și internetul, și Facebook-ul cu pozele cu el hrănind porumbeii sau oferind scaunul femeilor în metrou - și toată legenda asta populistă i-a dat, așa, un aer dulce-amar. Ca unui amor de tinerețe care rămâne în cutiuța lui. Oricum, îmbătrânește frumos. Nu mai arată ca o petală de trandafir, dar are decența să nu recurgă la vopseluri și injecții care să-l umple de penibil.

             

             

            Steve McQueen. Spre deosebire de liricul Keanu, McQueen era cool, și tot spre deosebire de Keanu, Redford sau Newman, McQueen nu era deloc un bărbat frumos. Dar nu-i păsa, și tocmai asta îl ține la ani-lumină de Ryan Reynolds, Ryan Gosling sau alți băieți de azi făcuți pe calculator sau plini de figuri. McQueen avea alte probleme. Copil părăsit, trăise în adolescență la limita infracțiunii, era pasionat de mașini, motoare și avioane - aproape mai mult decât de filme. Ok, o să spuneți, poate că asta era imaginea care i se confecționase. Poate, dar Le Mans (1971, Lee H. Katzin), filmul vieții lui și un mare flop din păcate, îl arată cât mai aproape de adevăratul McQueen. Le Mans a fost ideea lui. McQueen a fost motorul filmului și interpretul principal – un pilot de curse urmărit în intervalul celor 24 de ore de anduranță ale circuitului din Le Mans. Așa și-ar fi dorit să trăiască, deși ideea cursei era, poate, și o mică metaforă a unei vieți trăite pe risc. În film, ficțiunea și documentarul se suprapuneau. Scenele cu actori erau intercalate în ciné-vérité, dar McQueen conducea pe bune. Personajul lui nu era real, dar era un alter ego al lui. Un tip murdar de ulei, concentrat în permanență și care când zâmbea, rar, făcea gaură-n nori. Un tip care atrăgea femeile tocmai pentru că stătea cu spatele la ele.

             

             

            Harrison Ford a fost un bărbat frumos și ar fi fost frumos și dacă și-ar fi pus o pungă de hârtie-n cap ca infantilul Shia LaBeouf pe covorul roșu de la Berlin în 2014. În rolurile lui de tinerețe – seria Războiul stelelor (George Lucas) sau melodrama de război Hanover Street (1979, Peter Hyams) Ford juca roluri de pilot, ceea ce s-a suprapus peste pasiunea lui pentru aviație. Rolul lui Han Solo l-a impus ca pe un seducător recalcitrant, dar în supița lui Hyams, după care toată suflarea feminină a oftat la noi, imaginea lui de pilot îndrăgostit era înnobilată de faptul că renunța la femeia pe care o iubea pentru a o expedia la soț. (Ceea ce-l califica pentru termenul contemporan de „om frumos”, care personal mă umple de groază.). Să-l lași ca femeie pe Harrison Ford pentru Christopher Plummer mi se părea pe atunci un sacrificiu  real, dar Plummer e mult mai bun actor ca Ford și asta se vede și în felul în care s-a conservat pe ecran. Plummer a păstrat mereu în ochi o scânteie pe care bănuiesc că Ford o mai are doar atunci când zboară.

             

             

            Perfect de acord: cu zâmbetul de rechin și cu sprâncenele circumflexe, Jack Nicholson nu a fost, nu este și nu va fi prototipul bărbatului frumos. Dar eu aș prefera să rămân cu el blocată în lift decât cu Benedict Cumberbatch. Nicholson nici n-are nevoie să arate bine. Ar fi prea banal. Are un gheizer pe sub costum, îi iese preaplinul ăsta peste tot – prin ochi, prin păr, prin rânjet. Prin lucrurile caustice pe care le poate spune. George Miller a văzut în el diabolicul irezistibil atunci când l-a pus să le seducă în The Witches of Eastwick (1987) pe Cher, Michelle Pfeiffer și Susan Sarandon tustrele laolaltă. Abia aștept să-l văd după opt ani de pauză în remake-ul american al lui Toni Erdmann. Acru pe dinafară și moale pe dinăuntru.

             

             

            Închei topul (mda, tot fără Leo), cu un actor pe care când l-am văzut face to face mi s-a părut de 20 ori mai frumos decât pe ecran. Până să-l cunosc la Cannes, la interviurile pentru Maps to the Stars (2014, David Cronenberg), nici prin cap nu mi-ar fi trecut să-l consider pe John Cusack un bărbat mișto. Era simpatic, drăguț, dar nu genul care să taie respirația. Prima dată stăteam la coadă pentru interviul cu Mia Wasikowska și deodată am văzut ceva negru lângă mine. Am am ridicat privirea și după negru venea tot negru (un costum bărbătesc) și până la urmă negrul s-a terminat cu un cap - capul lui John Cusack. Acesta s-a uitat în plonjeu către mine și mi-a spus grav: „Hi!”. Am spus „Hi!” cu capul dat larg pe spate, încercând să par și eu gravă, deși mă bușea un râs nervos.

             

             

            A doua zi am avut interviul cu el și l-am studiat puțin mai bine. Imaginea pe care o aveam, aia de băiat de treabă, nu era tocmai corectă. Arată a om bun, dar combinația asta de inteligență, umor și bun-simț n-ar avea nici un efect fără statura lui cu adevărat impresionantă (are aproape 1.90 m) și privirea când caldă, când abisală, de ai impresia că vezi prin ochii lui de partea cealaltă a globului pământesc. Cred că e un tip interesant.

             

            Comenteaza subiectul

            Nume
            Email
            Comentariu
            Pentru a publica mesajul va rugam introduceti in spatiul liber codul de mai jos


            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site
            Abonare newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Nici noua nu ne place spamul, asa ca iti garantam ca nu vom da email-ul tau altora.

            Abonarea s-a facut cu succes!