Vrei la cinematograf?

        Filme
          Actori, regizori, scenaristi, producatori
            vezi toate rezultatele »

            Camera secreta

            Home » Camera secreta » Nebune de legat

            Camera secreta

            • Festivalurile de azi
            • Biografice
            • Cronica de film
            • Interviu
            • Premierele lunii
            • Saga Amurg
            • TOP "Cei mai ..."
            • TOP "Cele mai ..."

            Bloguri partenere

            • CineAmator

            Reviste partenere

            • Revista 2
            • Revista 1
            • Revista 3

            31 iulie 2017

            Autor: Iulia Blaga
            Categorii: Cronica de film,

            Nu vă lăsați induși în eroare de titlul filmului – Nebune de fericire, variantă română a lui La pazza gioia. E mai sănătos să știți de la bun început că filmul lui Paolo Virzi nu e o comedie. Așa arată gardul J, ăsta e jocul lui Virzi care împachetează o dramă într-un ambalaj dolce far niente, cu o Toscana văratecă, nebune vesele și senzația că în orice moment ți se permite să o iei de la început. Paralela cu celebrul Thelma &Louise (1991), e intenționat îngroșată astfel încât cei care știu filmul lui Ridley Scott să sesizeze nu doar reverența, ci și modelul narativ.

             

            Spre deosebire de filmul lui Scott, care a devenit un film cult în lupta femeilor pentru egalitatea în drepturi cu bărbații, eroinele italiene au niște probleme reale de sănătate mentală, chiar dacă înțelegem pe parcurs că au ajuns aici din cauza mediului familial care nu le-a oferit sprijinul afectiv necesar în copilărie. Deci nu sunt doar bărbații care se poartă ca niște porci, mai sunt și părinții care le-au ignorat de mici, care au fost mereu ocupați și absenți afectiv, care le-au dat în grija statului și care nici acum, după ce le-au internat “la nebuni“, nu le dau mai multă atenție.

             

             

            Te mai miri că la maturitate eroinele au dat peste niște bărbați abuzivi și violenți de care s-au îndrăgostit ca proastele și de care nu se pot rupe – cazul lui Beatrice (Valeria Bruni Tedeschi), dar și al mai tinerei Donatella (Micaela Ramazotti)?

            Meritul acestui film e că arată niște tipologii pe care spectatorii le pot recunoaște mai greu dacă le ies în cale în propria viață. E nevoie de terapie sau de foarte multă autocunoaștere ca să ne dăm seama că tendița firească e să căutăm genul de oameni cu care am crescut, chiar dacă ne fac rău și să repetăm modelele comportamentale pe care le-am văzut în copilărie.

             

            Scenariul filmului nu insistă foarte mult pe descrierea exactă a afecțiunilor celor două femei, doar cât e necesar pentru narațiune și pentru o minimă structură a personajelor. Volubila Beatrice e maniaco-depresivă (tulburare bipolară cum se spune mai nou), adică e când foarte pe plus, când foarte pe minus, iar Donatella are o lungă experiență cu drogurile pe fondul unei depresii din copilărie, și a fost internată după ce a încercat să se sinucidă și să-l omoare și pe băiețelul ei, care îi fusese luat de stat pentru că nu se putea ocupa de el.

            Virzi sacrifică o parte din nuanțele date de fișele medicale ale personajelor de dragul narațiunii.

             

            De aceea Beatrice e tot filmul în fază maniacală, pe când Donatella e permanent pe minus – poate de aceea se și împrietenesc, deși nu e foarte convingător mecanismul prin care ele ajung să țină una la cealaltă. Motivul stă, poate, tocmai în faptul că Virzi flirtează în același timp și cu drama, și cu filmul de vacanță lipsit de pretenții, de aceea partea comică nu-i prea reușește, iar drama nu e dusă până la capăt (până la urmă, ce se întâmplă dacă Donatella își vede copilul?).

             

             

            E clar că regizorul co-scenarist nu a vrut să încarce prea mult povestea, de aceea a preferat să pună unele detalii relevante cu mâna – de pildă, fetița care spune “Mama, ce înseamnă bipolar?“, asta ca să înțelegem noi de ce suferă Beatrice care, fugită din spital, apare la o petrecere a fostului soț, se îmbracă în fosta rochie de mireasă și alungă ca o sperietoare pe toată lumea.

            Beatrice e, oricum, cel mai simpatic personaj al filmului – poate de aici să vină aerul comic, mai ales că interpretarea Valeriei Bruni Tedeschi e foarte nuanțată și sugerează mult pe sub accentele maniacale. Beatrice e inepuizabilă și de neoprit, păcat că scenariul o limitează.

             

            Donatella e, dimpotrivă, genul care-și cere scuze la fiecare cinci minute, pe când membrii echipei medicale a spitalului repetă la modul vizibil la începutul filmului “îți vrem binele“, ca pe o mantră care probabil dă rezultate pentru că pacientele se liniștesc ca atinse de bagheta magică. Acestea sunt detalii care îți sar în ochi tocmai pentru că sunt aruncate mai stângaci în ciorbiță.

            Dar filmul merită văzut pentru Valeria Bruni Tedeschi - care e absolut adorabilă, și pentru faptul că se străduiește să aducă boala psihică mai printre oameni, adică să ne arate că “nebunii“ sunt de cele mai multe ori niște oameni normali care n-au avut norocul unor familii normale (ca să nu mai spunem că normal-normal nu e nimeni).

             

             

            Filmul a plăcut comitetului de selecției al secțiunii paralele Quinzaine des Réalisateurs de la Cannes, aceasta selecționându-l anul trecut. Cu ultimul său film, The Leisure Seeker, în care Donald Sutherland și Helen Mirren sunt un cuplu care pleacă cu rulota din Boston spre casa lui Hemingway din Key West (deci alt road movie), Virzi a intrat în competiția oficială a Festivalului de la Veneția din acest an, competiție care s-a anunțat recent.

             

            Dacă vă interesează să faceți într-o zi un maraton de vacanță de filme cu “nebuni“, mai puteți completa cu antologicul Zbor deasupra unui cuib de cuci / One Flew Over the Cuckoo’s Nest (1975, regia Milos Forman), Girl. Interrupted (1999, James Mangold), Rain Man (1988, Barry Levinson,) sau A Beautiful Mind (2001, Ron Howard). Toate au în comun ideea toleranței față de boala psihică, mai ales că în unele cazuri o deficiență e supracompensată - de pildă, un coeficient de inteligență foarte ridicat.

             

            Trailer:

             

            Filmsi a gasit pentru tine

            Comenteaza subiectul

            Nume
            Email
            Comentariu
            Pentru a publica mesajul va rugam introduceti in spatiul liber codul de mai jos


            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site
            Abonare newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Nici noua nu ne place spamul, asa ca iti garantam ca nu vom da email-ul tau altora.

            Abonarea s-a facut cu succes!