Vrei la cinematograf?

        Filme
          Actori, regizori, scenaristi, producatori
            vezi toate rezultatele »

            Camera secreta

            Home » Camera secreta » Neruda, un anti-biopic

            Camera secreta

            • Biografice
            • Cronica de film
            • Interviu
            • Premierele lunii
            • Saga Amurg
            • TOP "Cei mai ..."
            • TOP "Cele mai ..."

            Bloguri partenere

            • CineAmator

            Reviste partenere

            • Revista 2
            • Revista 1
            • Revista 3

            24 august 2017

            Autor: Iulia Blaga
            Categorii: Cronica de film,

            Filmul chilianului Pablo Larraín ajunge pe ecranele noastre după Jackie (distribuit din ianuarie 2017), dar cele două filme au fost realizate de Larraín cam în același timp. Ar trebui văzute împreună pentru că Larraín e un cineast interesant care schimbă registrul stilistic de la un film la altul, dar mai ales pentru că sunt două moduri diferite de a face film biografic. Dacă Jackie, film realizat în Statele Unite cu o supervedetă (Natalie Portman), e portretul rafinat al unei personalități (Jackie Kennedy) surprinse în momentul cel mai greu al vieții (asasinarea soțului său, președintele J.F. Kennedy), printr-un joc de oglinzi care-i captează mai multe fațete ale personalității, Neruda e un anti-biopic, un film infuzat de spiritul literaturii scriitorului Pablo Neruda (1904-1973) și deloc unul care să reconstituie o bucată de realitate.

             

            Oricum, bucata de realitate e destul de mică – din 1948, când Partidul Comunist cade în dizgrație în Chile și începe să fie prigonit de președintele Gabriel González Videla (care se folosise de o coaliție de stânga pentru a ajunge la putere în 1946) până în 1949 când, după ce se adăpostise în mai multe locuințe conspirative, fostul senator și popularul poet Pablo Neruda reușește să fugă în Argentina. Va povesti despre spectaculoasa evadare călare prin Anzii Cordilieri în 1971, la ceremonia de înmânare a Premiului Nobel pentru literatură, dar filmul nu mai bate până aici.

             

             

            Alte repere din biografia lui Neruda? S-a reîntors în Chile în 1952, când Partidul Comunist îl cheamă să susțină candidatura unui nou președinte, Salvator Allende. S-a exprimat public împotriva intervenției americane în Vietnam, lucru care împreună cu adeziunea la valorile comuniste l-a făcut persona non grata în SUA, neputând participa acolo la o conferință a scriitorilor decât cu mari intervenții. L-a super lăudat pe Stalin, lucru care a rămas o pată pe biografia lui (chiar dacă s-a dezis mai târziu de el) și aproape că l-a făcut indezirabil pentru Nobel. A murit în 1973, în același an cu puciul lui Pinochet, și s-a crezut că a fost asasinat de oamenii lui Pinochet în spitalul unde fusese internat pentru cancer până în 2013, când exhumarea a arătat că nu fusese otrăvit, dar contactase virusul Staphylococcus aureus (deci făcuse probabil o infecție fatală.).

             

            Aceste frânturi biografice sunt utile pentru a pune în context personalitatea lui Neruda și a înțelege impactul lui asupra mentalului colectiv el poporului chilian. În anii pe care se concentrează filmul, Neruda era deja un poet foarte iubit, și asta contează pentru Larraín mai mult decât apartenența la ideologia comunistă. După propriile declarații, Larraín (care nu e un simpatizant comunist, dimpotrivă) a dorit să facă un film nerudian, adică impregnat de universul personajului său care era un iubitor nu doar de poezie, dar și de mâncare bună, băuturi de soi și femei de calitate îndoielnică.

             

            Demersul cineastului (care a scris scenariul împreună cu Guillermo Calderón, cu care a colaborat și la El club) e însă derutant. Larraín nu face un călduros omagiu (“We don’t build monuments, man”, a spus într-un interviu dat americanilor de la Film Comment) și, de fapt, nici nu face un film despre Neruda (pe care-l pune la vrăjeală în titlu). Adevăratul erou al filmului e urmăritorul lui Neruda, polițistul fictiv Oscar Peluchonneau (peluche înseamnă pluș în franceză). Interpretat de mexicanul Gael García Bernal, copoiul e un personaj rigid, comic și poetic în părți egale, care pizmuiește celebritatea lui Neruda. Nu e greu să bănuiești până la finalul care ar trebui să răsucească povestea că cel care vorbește din off, adică polițistul, e și cel care spune o poveste cu totul fictivă, pentru că e povestea lui. Deci Neruda cel prezentat în film nu e cel real, nu e cel al lui Larraín, ci este creația creației lui Larraín. Adică o dublă ficțiune. Acest policier postmodern, cum îl numește Film Comment, nu e deci nici măcar un biopic, ci o construcție cu mai multe rame despre cum se reflectă personajele unele în altele.

             

             

            Din punctul ăsta de vedere filmul e stimulativ intelectual, dar finalul care vine după o construcție amestecând realismul cu grotescul și cu o tușă pronunțată de artificial nu produce în spectator o revelație pentru că nu-i dă mult de digerat și îl poate face să se întrebe care e totuși miza. În pofida interpretărilor, scenografiei și frumuseții lui vizuale, Neruda are amplitudinea unui exercițiu postmodern limitat de propriul univers și îmbătat de propriul limbaj, în comparație cu Jackie, care era mai solid, mai elaborat și mai unitar. Nu știu, poate faptul că Larraín n-a vrut inițial să facă filmul s-a transmis asupra procesului de lucru și produsului final. Mult mai empatic pare să fi fost cineastul cu Jackie Kennedy despre care spune în interviuri că o consideră o persoană cu un talent cu totul special pentru politică.

             

            Jackie e și un film mai misterios, care împrumută ceva din senzația pe care cineastul a avut-o când a cunoscut-o pe Natalie Portman - faptul că e o persoană misterioasă (vezi jocul cu voaleta neagră din ziua înmormântării, detaliu de vestimentație real care devine în film un fel de ecran între două moduri diferite de a fi.). Stilizarea lui Neruda înseamnă mult decupaj și scene foarte scurte, cu camera plasată în diverse unghiuri -  ca să dea ritmul unui poem, spune cineastul, de fapt, obosind privitorul.

             

            Neruda a beneficiat însă de cronici favorabile în presa anglo-americană de specialitate, după premiera din secțiunea paralelă a Festivalului de la Cannes 2016, Quinzaine des Réalisateurs, fiind nominalizat la Globul de Aur pentru film străin. E un film care merită măcar ca exercițiu de scufundare în universul altuia. “Dacă filmele mele au ceva în comun atunci e ideea că oamenii sunt victimele circumstanțelor istoriei, că sunt obligați să reacționeze în moduri pe care nu le înțeleg“, mai spune Larraín. Asta ne poate oferi un indiciu. Adăugați: “Neruda e în apa din Chile, e peste tot. De aceea în loc să introducem poezia lui în mod direct am preferat să-i absorbim poezia și să vedem ce se întâmplă” și imaginați-vă cât de greu i-ar fi unui regizor roman să facă un film despre Eminescu. Așa veți negocia mai ușor ce sarcină și-a asumat Larraín față de cât i-a ieșit.

             

            Trailer: 

             


             

            Neruda – de Pablo Larraín, cu Luis Gnecco, Gael García Bernal, Mercedes Morán 

            Filmsi a gasit pentru tine

            Comenteaza subiectul

            Nume
            Email
            Comentariu
            Pentru a publica mesajul va rugam introduceti in spatiul liber codul de mai jos


            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site
            Abonare newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Nici noua nu ne place spamul, asa ca iti garantam ca nu vom da email-ul tau altora.

            Abonarea s-a facut cu succes!