Vrei la cinematograf?

        Filme
          Actori, regizori, scenaristi, producatori
            vezi toate rezultatele »

            Camera secreta

            Home » Camera secreta » Două premiere românești. Oh, nu! Octav și oh, da! Ouăle lui Tarzan

            Camera secreta

            • Biografice
            • Cronica de film
            • Interviu
            • Premierele lunii
            • Saga Amurg
            • TOP "Cei mai ..."
            • TOP "Cele mai ..."

            Bloguri partenere

            • CineAmator

            Reviste partenere

            • Revista 2
            • Revista 1
            • Revista 3

            Abundența de premiere românești din această toamnă face ca în momentul de față să avem de ales între două noi filme autohtone – Octav, debutul în lungmetrajul de ficțiune al lui Serge Ioan Celebidachi, și documentarul de lungmetraj Ouăle lui Tarzan, semnat de un cineast consacrat, Alexandru Solomon. Nu vă recomand  să mergeți la Octav, deși e realizat de o echipă profesionistă și cu mai mulți sponsori decât a văzut vreodată un film românesc, fiind lansat printr-o campanie de marketing foarte agresivă.

             

            Deși e, pardon de expresie, marketat ca cel mai așteptat film românesc (what?), Octav e foarte prost. Regizorul, care anterior a mai realizat un documentar despre tatăl său, Le jardin de Celibidache (1997), precum și un scurtmetraj (Edward &Lulu, 2004) și un alt documentar (Taming the Apex, despre piloți de curse, 2013) e lipsit de vreun talent în domeniu. Pentru Octav el s-a înconjurat însă de o echipă de profesioniști – directorul italian de imagine Blasco Giurato (care a făcut imaginea oscarizatului Cinema Paradiso, de Giuseppe Tornatore, 1988), cunoscutul compozitor francez de origine română Vladimir Cosma (autorul muzicii din Marele blond cu un pantof negru, de Yver Robert, 1972), veteranul scenograf Călin Papură și, last but not least, o echipă de buni actori români în frunte cu Marcel Iureș. Cireașa de pe tort - filmul e semnat de băiatul lui Sergiu Celibidache și promitea să aibă o oarecare legătură cu dirijorul (mai ales prin make up-ul lui Iureș), deși trimiterile nu sunt directe. Deci suficiente motive ca o tonă de companii din România, care se abțin de regulă să se implice în filmele unor regizori apreciați, să sară cu banul, mizând pe un succes de casă.

             

             

            Filmul n-a găsit finanțare în Franța, unde regizorul dorea să-l facă inițial, și slabe speranțe să fie vândut în afară. Singura lui șansă e publicul din România, de aceea campania de promovare s-a concentrat pe ideea îndoielnică de identitate națională, un film care să arate România frumoasă, mândri că suntem români șamd. Chestia e că tot ce e românesc în film e doar faptul că e jucat de actori români în română. În rest, povestea muzicianului care se întoarce în casa recuperată în instanță pentru a se decide să n-o mai vândă după o încâlceală de amintiri din copilărie (în care uneori intervine ca matur), fragmente din realitatea narațiunii și întâlniri cu o fetiță ca o pionieră (care se dovedește a fi cea pe care o iubise de mic) putea avea loc peste tot și nicăieri pentru că e cu totul plată. Octav poate fi numit film doar datorită consistenței și calității imaginii și muzicii, dar montajul nu reușește să dea sens unor scene fără noimă, importante poate doar pentru memoria afectivă a regizorului (co-scenarist împreună cu prietenul său din copilărie, James Olivier.).

             


            Dacă aveți chef să-l vedeți pe Marcel Iureș plimbând aceeași morgă printr-o casă părăsită sau prin livezi, dându-se pe leagăn și discutând nimicuri cu pioniera, sau (în cea mai penibilă scenă) jucându-se cu trenulețul electric împreună cu Victor Rebengiuc, mergeți să vedeți Octav. Un film românesc, cu napolitane Joe la vedere, pastă de ras Gillette pe polița de la baie și cașcaval Hochland pe masă, dar mai ales cu actori afectați, ulcioare scoase artistic la vedere și imagini decorative, adică simulacre de emoții lipite cu superglue peste un imens gol dramaturgic și de viziune. Promovarea acestui film ca „hrană pentru suflet” e o prostie. Sufletul românului merită mai mult decât o plasare de produse.

             

            Trailer:

             

             

            Ouăle lui Tarzan e din altă paradigmă


            Paradoxal, găsești mai multe legături cu România în documentarul lui Alexandru Solomon filmat în Abhazia decât în Octav, filmat în România. Ouăle lui Tarzan e un documentar ambițios, realizat cu destulă tenacitate – cauzată mai ales de întârzierea finanțărilor, și filmat în decursul mai multor călătorii pe care Solomon le-a făcut la Suhum (capitala Abhaziei), mai întâi singur, apoi cu mai mulți colaboratori. Poate părea ciudat că un cineast român face un documentar despre un subiect străin de țara lui, dar povestea e una universală, iar viața din Abhazia (care a făcut parte din fosta URSS, iar acum se luptă cu economia de piață), seamănă în multe privințe cu viața din România.

             

            Miza principală a lui Solomon e de a chestiona limitele umanității concentrându-se pe legătura dintre angajații unui centru de cercetări medicale și maimuțele pe care fac testele (și legătura mare dintre om și maimuță), și să plaseze povestea pe fundalul general al Abhaziei, o țară aflată (ca și noi) între roțile dințate ale istoriei. Solomon e genul de documentarist pedant, care se documentează atent și preferă să nu influențeze spectatorul livrându-i și interpretarea faptelor. (Aici s-a și apucat să învețe și rusa ca să se poată înțelege cu oamenii.). Iubitorilor de animale care nu suportă să vadă animale în cuști nu le va fi ușor să vadă nici măcar cum maimuțelor li se face injecție, mai ales că în montaj sunt intercalate prim-planuri albăstrii cu figurile mirate, nevinovate și ușor SF ale maimuțelor.

             

             

            E prea puțin relevant să afle că au fost ani, din 1927 (când s-a înființat centrul) până acum, când animalele stăteau în cuști foarte mici, sau că azi maimuțele sunt sedate înainte de injecție. Mai aflăm că maimuțele nu sunt ca animalele de casă și că latura lor de fiară iese de multe ori în evidență, ceea ce pentru mine cel puțin nu e o circumstanță atenuantă, dar care pune altfel în ecuație oamenii și maimuțele – singurele mamifere care ucid fără motiv (după cum spune o doctoriță în film.).


            Elementul de senzație vine însă dintr-o chestie prea puțin cunoscută azi. Institutul de Patologie și Terapie Experimentală din Suhum a fost la înființare primul centru de testare pe primate din lume. Aici, în plin stalinism, un savant a avut ideea utopică de a crea un hibrid între om și maimuță (filmul amintește și de scrisoarea unei femei din acea vreme care se oferea voluntar!) și chiar începuse că circule pe atunci o poveste despre un prototip cu totul special de muncitor înzestrat cu o forță extraordinară, capabil să  construiască socialismul fără prea mare efort. Un fel de supraom, deși să sparie gândul că ai putea da peste cap evoluționismul. Din fericire, aceste cercetări nu au ajuns departe.

             

             

            Tot în acest institut au fost antrenate și șase maimuțe pentru lansarea în spațiul cosmic. După dezmembrarea Uniunii Sovietice (care a fost un dezastru pentru institut, mulți angajați plecând și multe maimuțe murind de foame) și războiul georgiano-abhaz, institutul a decăzut, iar azi își continuă activitatea ca o umbră a ceea ce a fost odată.

             

            Solomon a stat de vorbă cu angajații (unii tineri, alții foarte în vârstă), pe care i-a urmărit și în timpul liber, fiind interesat să pună institutul în context și să vadă cum a ajuns viața abhazilor azi, viață care odinioară ar fi trebuit să se împletească cu a maimuțelor pentru crearea „omului nou”. Așa cum am spus, cineastul se abține de la comentarii personale, dar mi-ar fi plăcut să nu fie așa imparțial și să arate și punctul lui personal de vedere. Cred că cineastul are prea mult bun-simț ca, după ce s-a dus la oamenii ăia și i-a filmat la lucru și acasă, să-i mai și critice. Empatizează cu ei mult mai ușor decât cu securiștii deveniți oameni de afaceri pe care i-a ironizat elegant în Capitalism, rețeta noastră secretă. Cine vrea să vadă o critică printre rânduri probabil că va vedea. Cred că pe Solomon l-a sedus mai mult ideea de institut de cercetări pe maimuțe în plin stalinism, comunism &capitalism și paralela pe care putea s-o facă între maimuțe și oameni. Filmul lui are avantajul că îți dă piesele și te lasă să-ți construiești jucăria singur.

             

            Trailer:

             


            Filmsi a gasit pentru tine



            Comenteaza subiectul

            Nume
            Email
            Comentariu
            Pentru a publica mesajul va rugam introduceti in spatiul liber codul de mai jos


            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site

            Parerea cititorului

            • Maria - 6 octombrie 2017, 21:15

              pe alt site ai scris frumos de film. un lung metraj pus in balanta cu un documentar suna a mai face un ban ca e clar ca in romania nu putem trai cu o pensie amarata. pozitia copilului a vandut Olynth la greu, puiu ne-a trimis la carrefour de 11 ori si parca o data la cora, dar tot la carrefour era mai bine:)) Festivalul lui Mungiu e sustinut de Primarie si tu ii blamezi numai pe ei, desi initial i-ai laudat. Eu am lucrat la filmul asta si sincer l-au vazut ai mei la Focsani, a fost sala plina, e frumos filmul, e superb si am lucrat la vreo 20 de filme in viata mea. Inteleg ca un critic e by default un ratat in meserie si atunci critica. Ca sa intelegi filmul asta iti trebuie suflet si sensibilitate si o psihologie fina. Ca sa critici un om de 80 de ani cu peste 100 de filme facute iti trebuie nesimtire sau sa fii platita sa scrii rautati. Un articol comparatie film/ documentar imi pare material platit. Echipa ca la filmul asta nu am mai vazut, oameni, sincer, deosebiti. Profesionalism cum rar din pacate am vazut si nicio teapa ca la altii, ca de astea nu se vorbeste. si stii ceva, bai frate chiar e hrana pentru suflet, chiar m-a rascolit si chiar e nevoie sa nu mai aratam cat de cacat e tara asta, ca nu e si e bine sa nu mai fim umili. Te urmaream si chiar imi pareai o tipa de nota 10, acum imi pari o spagara plina de rautati si cu argumente proaste. sper ca a meritat spaga luata sa adopti un comportament de complexata. si scena cu trenuletul sa stii ca va ramane in istoria cinematografiei romanesti, este senzationala si top cinematografic. dar trebuie suflet, minte si less spaga ca sa intelegi. mi-e rusine ca te-am citit pana acum. rautati rautati

            • Stardust Maritza - 8 octombrie 2017, 09:03

              Asa, deci sa vedem... Luam un film romanesc, jucat de actori romani, filmat in Romania, care - culmea indraznelii - mai umple si salile, si ce facem? Il facem zob, neuitand sa declaram apasat ca nu are de-a face in niciun fel cu Romania. Dar si pentru ca pe noi, ca oameni subtiri, ne deranjeaza foarte tare sustinerea Primariei si plasarea de produse. Pe de cealalta parte, luam un documentar facut de un "cineast consacrat", filmat in Abhazia (O, Doamne), despre maimute si oameni, si il declaram romanesc si musai de vazut. Si nu pot sa nu pun o intrebare: stiu prietenii de ce?

            Abonare newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Nici noua nu ne place spamul, asa ca iti garantam ca nu vom da email-ul tau altora.

            Abonarea s-a facut cu succes!