Vrei la cinematograf?

        Filme
          Actori, regizori, scenaristi, producatori
            vezi toate rezultatele »

            Camera secreta

            Home » Camera secreta » Blade Runner 2049 – Prea bun, prea lung, prea ca la țară

            Camera secreta

            • Biografice
            • Cronica de film
            • Interviu
            • Premierele lunii
            • Saga Amurg
            • TOP "Cei mai ..."
            • TOP "Cele mai ..."

            Bloguri partenere

            • CineAmator

            Reviste partenere

            • Revista 2
            • Revista 1
            • Revista 3

            La 35 de ani după future-noir-ul lui Ridley Scott, multașteptata continuare le aduce fanilor o compensație pentru răbdare și prin propria-i lungime. În ciuda eleganței vizuale și a reverențelor făcute originalului, Blade Runner 2049 e cât o zi de post (2h 44), ceea ce face ca finalul să se dilueze în propriul dezavantaj.

             

            Atenție! Această cronică poate conține spoilere, urme de muștar, usturoi și lactoză.

             

            Sequel-ul lui Dennis Villeneuve și-a propus să fie o continuare cel puțin la înălțimea filmului din 1982, care adapta romanul lui Philip K. Dick Do Androids Dream of Electric Sheep? – film care nu fusese la vremea lui un succes, dar care a devenit cult în timp, influențând întreaga zonă a SF-ului. Tone de filme care s-au făcut pe urmă s-au hrănit din el. Dennis Villeneuve vine din zona filmului de artă, ceea ce îi dă o viziune personală, neformatată (deocamdată) și un mod mai așezat, mai lent de a povesti. La fel ca în precedentul lui SF, Arrival (2016), e interesat parcă nu atât de acțiune, cât de construirea unei alt fel de lumi ale cărei zone de o stranie frumusețe să fie animate de acțiunile personajelor, la fel cum în multe cadre scenografia epurată e baleiată de spoturi de lumină. Mai ales pentru că dorea să lege cu originalul, filmul păstrează aerul melancolic de final de lume al acestuia, căruia îi adaugă tonuri de portocaliu ars, jocuri inteligente de holograme (unele ascunse în globuri de sticlă, ca niște amintiri) sau naturi luxuriante create tot virtual.

             

             

            Eroii nu pot fi desprinși din lumea lor - din Los Angelesul ploios, cu reclame animate imense și vehicule ale căror faruri sparg ceața, sau din interioarele aseptic-poetice portocalii, cu ape. In extremis, filmul ar fi putut renunța la personaje, și atunci ar fi devenit pentru spectator o călătorie poetică, dar reciproca n-ar fi funcționat. Fără lumea imaginată de Villeneuve împreună cu directorul de imagine Roger Deakins și production designer-ul Dennis Gassner, peste care muzica lui Benjamin Wallfisch și Hans Zimmer a venit ca un fel de aer (deși muzica lui Vangelis aproape crea materie în filmul din 1982), personajele n-ar fi avut noimă. Desfășurarea lentă a acțiunii îți dă timp să contempli peisajul până la a te topi în el.

             

            Comparat de Variety cu un film de Andrei Tarkovski, dar și cu Pinocchio, Blade Runner 2049 are mai multă poveste decât originalul. Hampton Fancher (care a fost co-scenarist la filmul lui Ridley Scott) și Michael Green duc mai departe universul lui Philip K.Dick, imaginând dilema unui replicant polițist, “pe numele” său KD6-3.7 (Ryan Gosling), care e răvășit de posibilitatea că ar fi putut fi născut, nu creat. Povestea se leagă încet și trimiterile la personajele din Blade Runner, mai ales la Rick Deckard (Harrison Ford) și la androidul Rachel (Sean Young) invocă treptat apariția mai mult sau mai puțin fantomatică a acestora. (Mă abțin să nu spun mai multJ).

             

            La lungimea lui, filmul are și multe personaje în care Villeneuve a avut inspirația să distribuie figuri noi în moduri neașteptate. Pe lângă Robin Wright care o joacă pe șefa autoritară a lui K, în film mai apar olandeza Sylvia Hoeks, inteligent-malefică și diametral opusă păpușii bosniace din Renegades, care o joacă pe subalterna antagonistului principal. Acesta e savantul Niander Wallace (Jared Leto), care controlează acum producția de replicanți, Tyrell Corporation dând faliment din precedentul film și până acum. Leto, care și-a creat reputația unui actor extrem de versatile (s-a lansat cu rolul de drogat în Requiem for a Dream, de Darren Aronofsky, 2008, și a luat Oscarul pentru înduioșătoarea femeie transgender din Dallas Buyers Club, de Jean-Marc Valée, 2013) face un savant nebun altfel decât norma, dându-i un aer de profet semi-țaca, semi-genial care vorbește ca un predicator, dar e mai imprevizibil ca toți psihopații lumii la un loc.

             

            Cubaneza Ana de Armas (partenera lui Keanu Reeves din Knock Knock de Eli Roth, 2015) e personajul cel mai cald al filmului, deși e un program pe calculator care suplinește lipsa de afectivitate a lui K. Actrița elvețiană Carla Juri (care, la fel ca Ana de Armas, s-a născut după Blade Runner) joacă un om de știință care creează false amintiri fiind, fără să dea impresia, un element important al filmului. În fine, palestinianca Hiam Abbas apare într-un rol și mai scurt, figura ei aspră și exotică recomandând-o pentru postura de lider religios. Edward James Olmos, care apărea și în primul film cu origami-ul lui, face o scurtă trecere prin cadru, ca o fluturare de batistă.

             

            Și mai e, firește, Harrison Ford care își reia rolul din precedentul film și a cărui apariție poate spulbera acum ipoteza care s-a făcut de către fani din 1982 încoace, potrivit careia și el ar fi fost replicant. Cine l-ar mai crede android pe bătrânelul ăsta arțăgos și mizantrop, care ascultă muzică preistorică (Elvis, Sinatra) și-și ascunde nostalgia în spatele unei atitudini de Han Solo ieșit la pensie? Oricine ar putea fi android cu excepția lui Deckard.

             

            Articol Iulia Blaga

             

            Interesant că filmul are mai multe straturi concentrice care-i permit să fie prizat de categorii diferite de public. Aceste foi de ceapă pleacă de la entertainment și ajung la o chestii mai complicate cum ar fi explorarea memoriei, lipsa și nevoia de intimitate într-o societate hiper-tehnicizată, doctrina soteriologică sau explorarea stropului de umanitate (cele 21 de grame de suflet) care ne fac oameni.

            Imensul avantaj al filmului e că a fost așteptat și că poate fi văzut de spectatori de toate vârstele. În sala plină unde am văzut filmul (distribuitorul român, la dorința americanilor, n-a organizat vizionare de presă), spectatorii aveau între 14 și 60 de ani.

             

            Deci da, Blade Runner 2049 e mai spectaculos &mai rafinat vizual și mai complex decât filmul din 1982, dar diluția de la final, în contra bioritmului spectatorului care începe să-și strângă lucrurile simțind că filmul ar cam trebui să se termine, îi dăunează. Chiar și-așa, filmul lui Dennis Villeneuve tot nu va detrona poziția de film cult a originalului. Mai ales că s-ar pregăti încă o continuare. Devenit obiect de serie, Blade Runner va continua să se raporteze tot la filmul-mamă.

             

            Trailer:

             

            Blade Runner 2049 – de Dennis Villeneuve, cu: Ryan Gosling, Harrison Ford, Sylvia Hoeks, Ana de Armas, Robin Wright, Jared Leto, Carla Juri, Hiam Abbas

            Comenteaza subiectul

            Nume
            Email
            Comentariu
            Pentru a publica mesajul va rugam introduceti in spatiul liber codul de mai jos


            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site
            Abonare newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Nici noua nu ne place spamul, asa ca iti garantam ca nu vom da email-ul tau altora.

            Abonarea s-a facut cu succes!