Vrei la cinematograf?

        Filme
          Actori, regizori, scenaristi, producatori
            vezi toate rezultatele »

            Camera secreta

            Home » Camera secreta » Andrei Teodorescu: "Astra e un eveniment care acaparează tot oraşul"

            Camera secreta

            • Festivalurile de azi
            • Biografice
            • Cronica de film
            • Interviu
            • Premierele lunii
            • Saga Amurg
            • TOP "Cei mai ..."
            • TOP "Cele mai ..."

            Bloguri partenere

            • CineAmator

            Reviste partenere

            • Revista 2
            • Revista 1
            • Revista 3

            Proaspăt recompensat cu premiul pentru "Best Research" la Sibiu, Andrei Teodorescu a fost prima dată la Astra acum patru ani cu City Tour, un documentar de şcoală despre schimbul de seringi pentru heroinomani şi lucrătorii sexuali din Bucureşti, iar anul acesta a reuşit performanţa de a fi selectat la Sibiu cu două filme, fiind printre puţinii regizori, dacă nu chiar singurul, cu un astfel de palmares. I-am luat un interviu lui Andrei despre The Hunt for Transylvanian Gold, un documentar cu Augustin Lazăr, Procurorul General al României (care a fost prezent la proiecţia de la Sibiu), şi demersul său de a recupera brăţările dacice, şi despre Shindy Music, un film despre copiii care vor deveni viitorii muzicieni de petrecere din ţara noastră.

             

            Ai revenit la Astra cu două filme destul de diferite între ele că stil, dar diferite şi de City Tour, documentarul tău precedent, care era ceva mai rough. Cum ai ajuns, de la City Tour, un film de şcoală, la Aurul Transilvan, făcut cu o finanţare privată, respectiv Shindy Music, finanţat de Ministerul Culturii?

             

            Eu am nişte subiecte care mă pasionează, cel cu copiii lăutari a fost ceva ce aveam în minte de mai mult timp şi pur şi simplu s-a întâmplat. Pe la finalul anului III de facultate, domnul Laurenţiu Damian ne-a întrebat pe mai mulţi colegi din clasa de regie de ce nu aplicăm la finanţare la Studioul Video Art, pentru că îi plăcuse foarte mult examenul nostru de documentar. Am aplicat pentru că mi s-a părut că e o idee care se potriveşte, fiind un subiect cultural. Iar la Aurul Transilvan efectiv aveau nevoie de un regizor. Eu mereu mă agăţ de ceva, şi într-o reclamă sau într-un videoclip, trebuie să găseşti ceva care să-ţi placă. În cazul de faţă m-a fascinat procesul prin care aceste obiecte care au ieşit din pământ la un moment dat atrag în jurul lor oameni de diverse categorii: arheologi, contrabandişti, proxeneţi, colecţionari de artă, procurori, cămătari.

             

             

            În Aurul Transilvan spectatorul rămâne cu informaţia că mai există alte 11 brăţări încă nedescoperite. Există nişte piste pe care procurorii merg pentru descoperirea lor?

             

            Ştiu că există nişte piste şi că sunt anchete şi procese aflate pe rolul justiţiei.

             

            Te-a interesat să investighezi în film acest proces de căutare a brăţărilor dispărute?

             

            Da, chiar am vrut să vorbesc cu câţiva dintre cei care sunt în puşcărie şi au făcut parte din aceste dosare, pentru că deşi eu la momentul acesta cred că brăţările sunt adevărate, că acei oameni care au fost acuzaţi şi condamnaţi le-au găsit în pământ şi le-au furat, există bineînţeles şi alte teorii. Luând şi alte interviuri, Viorica excavatorista, de exemplu, a reuşit să mă păcălească cumva să cred versiunea ei. Am fost şi la câteva procese, am stat acolo şi am văzut cum sunt interogaţi, ea, bodyguard-ul care apare în film, plus un inculpat care a tranzacţionat 2 brăţări - e un român din Cluj care nu a vrut să apară în film, dar am vorbit cu el. A fost singurul moment, era cred pe la jumătatea cercetării, în care chiar mi-am pus problema “Ce au cu oamenii ăştia?” Erau nişte oameni de la ţară, Viorica a plâns în sala de judecată când a venit la proces, dar în momentul de faţă asta e părerea mea, că investigaţia procurorilor este versiunea adevărată.

             

            Cât de limitat ai fost să dezvolţi aceste multiple scenarii din jurul brăţărilor dacice?

             

            În procesul de research nu am fost limitat niciodată, limitarea a venit din faptul că intermediarul n-a vrut să vorbească, era cel care ar fi cumpărat brăţările de la Viorica. I-am zis să se apere şi să spună de unde le are, dar a zis că “Ştie de unde le-a luat, dar nu vrea să zică”. Am fost într-un penitenciar la Aiud, am făcut cerere, totul mi s-a aprobat, dar deţinuţii nu au fost de-acord să vorbească. Am discutat personal însă cu Florin, cel care a găsit cele 10 brăţări şi care apare în film.

             

            Acest personaj e prezentat în documentar ca martor protejat, care trăieşte acum într-o localitate necunoscută, tocmai pentru a nu i se da de urmă. Nu a fost o problema să îi apară faţă în film?

             

            Nu, pentru că nimeni nu ştie unde stă el acum, noi ne-am dus şi l-am luat personal cu maşina de-acolo. Sigur, se poate afla, dar oricum el a apărut ca martor în faţa acuzaţilor şi la proces. Ce se poate spune acum e doar că stă foarte departe de zona Orăştie. Venirea lui în satul natal a fost foarte importantă pentru noi, dar mai ales pentru el. N-a dormit toată noaptea, a stat lângă râu, a băut bere locală de-a lor. Nu ştiu dacă s-a văzut în film, dar tot acel loc, vechiul bar, el retrăia fiecare moment în locurile prin care trecea.

             

            În momentul în care o brăţară apare la Paris, Augustin Lazăr şi celelalte instituţii ale Statului Român acţionează imediat şi confiscă obiectul de la casa de licitaţii. Ceea ce poate fi normal, însă nu e de natură să afecteze apariţia celorlalte obiecte? Deţinătorii care ar fi interesaţi să vândă brăţările rămase încă nedescoperite presupun că îşi dau seama că autorităţile sunt cu ochii pe ei în acest moment.

             

            Da, asta e cumva un dezavantaj pentru că s-au recuperat atâtea şi se ştie de ele. Când au intrat pe piaţă, mulţi nu ştiau ce sunt. Şi cea de la Christie’s care a intrat în catalogul din 1999 era descrisă ca “greek or thracian”, deci nu se ştia ce sunt şi s-au vândut mult mai uşor. Dar acum că se ştie, da, se va îngreuna recuperarea lor. Cei care le mai au pe celelalte 11 le ţin probabil ascunse într-un seif. Cea de la Paris, de exemplu, era lăsată moştenire proprietarului de către bunicul său, de asta s-a şi făcut expertiza, pentru că părea complicată provenienţă brăţării, dar în urmă testelor a reieşit exact provenienţa aurului folosit - Mină Brad 8, centrul Transilvaniei.

             

            Filmul înţeleg că a fost deja achizionat de TVR. La începutul filmului apar însă imagini dintr-un reportaj făcut chiar de TVR pe acelaşi subiect. Ei nu au un material propriu cu toată povestea?

             

            Reportajele TV, nu doar cel de la TVR, au fost făcute mult mai devreme de finalul procesului. Nimeni n-a mai făcut nimic după ce s-au aflat toate detaliile, după ce s-au recuperat brăţările. Cei de la TVR i-au intervievat pe Magda David şi Ceia, care erau încă în libertate în acel moment, procesul fiind în desfăşurare, iar ei se foloseau cumva de media ca să-şi dovedească nevinovăţia.

             

             

            Trecând la următorul film, Shindy Music - cum i-ai găsit pe copii? Pe unul din ei înţeleg că-i urmăreai deja pe Internet.

             

            Da, pe Raul îl ştiam de vreo 3-4 ani, bănuiam că e mai mare acum, pentru că ştiam şi clipuri mai recente. E o secvenţă mişto care îmi pare rău că n-a mai intrat în documentar, tatăl lui Raul spune că mulţi dintre cei care îi cheamă la cântări, nefiind conştienţi câţi ani trec, încă îşi imaginează că e copilul ăla din primul clip care a apărut pe Internet şi mi se pare foarte tare chestia asta. Acum Raul are 16 ani. Pe ceilalţi i-am cunoscut cu ajutorul unor prieteni şi din alte recomandări.

             

            Anul trecut la Astra a fost proiectat documentarul The New Gypsy Kings, un film care abordează problema dispariţiei muzicii de petrecere făcută de lăutari, locul lor fiind preluat de manele. Din research-ul pe care l-ai făcut tu pentru Shindy Music, cât de reală e ipoteza asta? Crezi că aceşti copii care apar în film au vreun viitor în zona asta muzicală?

             

            Aici e o chestie mult mai fină, copiii ăştia îşi doresc să facă muzică, ei nu ştiu că e manea sau muzică populară. Ei asta aud în mediul în care trăiesc, văd că asta se cere la petrecerile la care merg şi atunci asta cântă. Dacă ar avea nişte influenţe, nişte profesori, pentru că asta îşi doresc, să studieze muzică, poate că lucrurile ar maievolua. Am fost la o adunare a oamenilor dintr-o astfel de comunitate, e o secvenţă care nu apare în film, şi asta vorbeau - să se facă o şcoală de muzică acolo. Ei probabil s-ar orienta şi spre alte genuri. Dar contează din ce familie vii, ai văzut că tatăl băiatului cu trompeta îşi dorea ca Giani să ajungă la un Conservator. Cred că aspectele astea merg mâna în mâna: mi se pare că toţi blamăm “Ah, se ascultă numai manele” sau “Oamenii ascultă numai muzică pop sau de proastă calitate” (ceea ce, din punctul meu de vedere, nu e o problemă doar în România cu muzica de proastă calitate), dar pe de altă parte nici nu se investeşte în altceva, mai ales în formarea muzicală. Noi suntem educaţi de mici, dacă tu te îndrepţi spre muzică, “Nu, las-o, că nu faci nimic în viaţă cu asta…”.

            Eu nu cred că aceşti copii au un viitor asigurat cântând doar muzică de petrecere. E foarte greu, sunt foarte multe trupe în momentul de faţă. Cei din documentar cred că sunt talentaţi, şi pentru că familiile insistă pe chestia asta e posibil să funcţioneze, dar în general vorbind, lăsându-i pe ei deoparte, nu cred că un gen anume are un viitor clar.

             

            De ce ai filmat doar copii?

             

            Mi se pare că într-un fel, când vezi un manelist şi începi să dai la o parte un înveliş şi încă unul şi încă unul, ajungi la esenţa de a nu judeca pe cineva. Până unde putem merge în a judeca pe cineva? Cumva, când îi vezi copii, vezi cum au crescut, cum au ajuns acei oameni să facă ceea ce tu judeci acum. În general eu nu sunt pentru a judeca un gen muzical; ei asta îşi doresc, la asta sunt buni.

             

            Cumva publicul ar fi fost mai judgemental dacă filmai cu tatăl lui Giani, de exemplu? Te-ai gândit că filmul tău s-ar putea adresa unui public ceva mai larg dacă filmezi din perspectiva copiilor care vor să facă muzică asta?

             

            Să ştii că nu mă gândesc neapărat la asta, cred că dacă m-aş gândi la public, sau la cum ar reacţiona, mi-aş pune nişte oprelişti, nişte frâne. Am avut ideea asta şi m-am gândit cât de bine pot să îmbin cele trei poveşti că să iasă un film coerent. Aş fi vrut să filmez mult mai mult, dar astea au fost condiţiile date. E un film pe care l-am făcut cumva pentru mine, pentru că e o experienţă pe care am trăit-o pe pielea mea crescând într-un cartier din Bucureşti similar ca preocupări ale copiilor şi simt că e o poveste care trebuia spusă. Mai ales că nu se ştiu lucrurile astea şi toată lumea e acaparată de fenomenul în sine. Au fost nişte momente la filmări în Shindy Music când se strângeau ei şi cântau & se aruncă cu bani, dar m-am ferit de asta la fel cum m-am ferit să arăt în City Tour oameni care se injectează, pentru că mi se părea că nu despre asta e povestea. Mi se pare mai interesant să-i vezi cum repetă, cum îşi imaginează ce vor face mai departe, cum cânta, greşit / bine, dar cântă.

             

            Filmul reuşeşte să redea destul de bine că familia îi susţine pe aceşti copii, şi asta se vede şi din faptul că părinţii sunt de-acord să apară în film şi să vorbească la cameră. Au existat copii cu care ai vrut să filmezi dar familia n-a fost de-acord să colaboreze?

             

            Nu, nu a fost cazul. Dar au fost discuţii cu cei cu care am filmat. Cu cât filmăm mai mult, cu atât familia devenea mai relaxată. Aici iarăşi e o problemă de comunitate etnică, între ei ca romi, pentru că atunci când cineva din comunitate ajunge sus într-o poziţie de mediator sau ceva similar nu prea face nimic pentru restul. Pentru ei nu conta că eşti român sau altceva, ci că veneai de undeva de sus şi vrei să profiţi de ei. Ce te şochează ulterior e că descoperi nişte oameni foarte mişto şi cumva ajungi la esenţa aia de care vorbeam, că de asta şi alegi copilul, nu e un mijloc sau o găselniţă fiindcă tu crezi că copilul e mai pur că adultul. Nu, e un mod de a arăta esenţa aia care cred eu că e adevărată. Cum a fost cazul cu tatăl lui Sebi, care nu apare în film dar care s-a deschis foarte mult după ce am depăşit momentele alea mai tensionate şi era un cu totul alt om. La fel ca părinţii lui Mădălin, cel cu clapa. Am plecat cu sticle de rachiu de la ei, fără niciun alt interes din partea lor.

             

            Dacă Aurul Transilvan, fiind făcut într-o stilistică de TV, îşi va găsi probabil uşor un drum de a fi văzut ulterior, în cazul lui Shindy Music care sunt opţiunile de difuzare?

             

            Probabil cât mai multe festivaluri, tocmai am primit o invitaţie de la un festival internaţional şi cred că ăsta e drumul. Pe mine mă interesează mai mult festivalurile pentru că filmele ajung să fie văzute. În TV, da, poate să vină sau nu un contract, îţi iei banii, dar filmul nu ştiu dacă mai e văzut ulterior. Pe când la festivaluri ai ocazii de genul ăsta în care vin oameni la tine după proiecţie şi vorbeşti cu ei. Asta mi-a plăcut şi acum patru ani când am fost la Sibiu cu City Tour, că vin oameni random, e un eveniment care acaparează tot oraşul şi are un public mult mai divers, nu doar cu oameni din industrie care-ţi disecă foarte tehnic filmul.

             

            La ce mai lucrezi acum?

             

            Lucrez tot la un documentar, care are oarecum o legătură cu Aurul Transilvan, dar foarte probabil va fi un film cu o stilistică diferită, în care o să folosesc found footage. Am terminat faza de research, am filmat câteva interviuri dar să vedem în ce direcţie o s-o ia proiectul. Iar un alt proiect, la care visez de ceva timp, e un film de ficţiune şi care are legătură cu Shindy Music. Încă nu e demarat nici măcar scenariul, dar sper să îl fac cât de curând.

            Filmsi a gasit pentru tine

            Comenteaza subiectul

            Nume
            Email
            Comentariu
            Pentru a publica mesajul va rugam introduceti in spatiul liber codul de mai jos


            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site
            Abonare newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Nici noua nu ne place spamul, asa ca iti garantam ca nu vom da email-ul tau altora.

            Abonarea s-a facut cu succes!