Vrei la cinematograf?

        Filme
          Actori, regizori, scenaristi, producatori
            vezi toate rezultatele »

            Camera secreta

            Home » Camera secreta » “Ce-avem noi aici?”: De ce nu merg românii la film românesc?

            Camera secreta

            • Festivalurile de azi
            • Biografice
            • Cronica de film
            • Interviu
            • Premierele lunii
            • Saga Amurg
            • TOP "Cei mai ..."
            • TOP "Cele mai ..."

            Bloguri partenere

            • CineAmator

            Reviste partenere

            • Revista 2
            • Revista 1
            • Revista 3

            În acest an, mult mai puțini români au văzut filme românești la cinema. Dacă adunăm cifrele raportate de distribuitori (și centralizate pe cinemagia.ro), rezultă o scădere semnificativă a numărului de intrări față de 2016. Până în 30 octombrie 2017, cele 15 filme românești intrate în săli de la începutul anului fuseseră văzute de 176.649 de persoane, față de un total de 484.739 adunat din cele 20 de premiere ale anului trecut. Deși până la sfârșitul lui 2017 vor mai intra în distribuție alte patru filme românești, e imposibil ca cifra totală a intrărilor să crească semnificativ.

             

            Ce s-a întâmplat? E evident că, în acest an, nu au existat filme care să atragă spectatorii în săli. Nu a existat un teenage movie ca #Selfie 69 de Cristina Iacob (care a vândut 150.384 de bilete în 2016), nici o comedie ca Două lozuri de Paul Negoescu (133.788 de bilete), nici filme de festival, semnate de autori consacrați – Bacalaureat de Cristian Mungiu (55.533 de bilete) și Sieranevada de Cristi Puiu (35.153 de bilete) sau de debutanți premiați la Cannes – Câini de Bogdan Mirică (30.131 de bilete).

             

             

            Oferta acestui an, dat fiind că cineaști cu pedigree erau în șantier cu alte proiecte, a constat în multe debuturi (încă patru filme de debut așteaptă să iasă pe ecrane în 2018). Documentarele au mers mai bine decât anul trecut (numărul lor a și crescut puțin, semn că încet-încet publicul se obișnuiește să vadă documentar românesc la cinema), dar întrebarea de ce românii nu sunt curioși să vadă film românesc persistă.

             

            Sunt mai multe explicații. Prima e lipsa sălilor de cinema – iar acesta e un lucru de care cineaștii s-au tot plâns. Nu există nici măcar în București un cinematograf de premieră pentru filmele românești sau de artă, iar filmele românești care sunt acceptate în mall-uri, dar nu bifează un anumit număr de spectatori în prima săptămână, sunt marginalizate sau scoase din program. Nici în țară nu există cinematografe, de aici nebunia tuturor cu caravanele care permit filmelor să fie văzute în provincie. Cel care a lansat tema caravanelor a fost Cristian Mungiu, după Palme d’or-ul obținut cu 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Țin minte ca azi cum, în urmă cu zece ani, la o conferință de presă, Mungiu a anunțat caravana și ca un semnal de alarmă pentru dispariția sălilor de cinema. Au trecut 10 ani și se vede cu ochiul liber ce s-a schimbat.

             

            “Vai, aceste cuvinte ne doare”

             


             

            A doua explicație e legată de oferta cinematografică autohtonă, care nu e încă suficient de diversificată pentru a satisface gusturi cât mai diverse. E clar că o cinematografie sănătoasă nu poate produce numai filme de festival sau numai filme de divertisment. Multă vreme (vorbim de perioada de după 1990, mai ales de după 2001, când Marfa și banii, de Cristi Puiu, a fost selecționat la Cannes deschizând drumul Noului Cinema Românesc), la noi se făceau filme de festival (adică filme de o anumită calitate, destinate unui public educat) și non-filme, niște rateuri în orice direcție posibilă. Succesele filmelor tinerilor cineaști au făcut critica de la noi să sesizeze lipsa unor filme de mijloc, adică a unor filme fără pretenții, dar realizate profesionist. Cinematografia urma fidel (dar după alte criterii) realitatea socială unde nu exista pătură de mijloc, iar diferențele dintre cele două clase erau amețitoare.

             

            Cred că, fără să-și fi propus (firește), filmele românești premiate în festivaluri au îndepărtat publicul dornic să vadă actori români la cinema, dar care nu era pregătit pentru filme de anumită factură. Acești oameni au pierdut încrederea că, la un moment dat, vor începe să apară acele filme mijlocii, nepretențioase, easygoing, pe care să le urmărească relaxat. Prin urmare, ei nu și-au mai încearcat norocul cu alte filme românești (deși, începând de anul trecut, ele au început să se diversifice). Uneori, eticheta festivalieră poate acționa chiar împotriva filmului. Există, însă, nuanțe. Deși premiat pentru regie la Berlin (deci considerat de nefrecventat de adversarii filmelor de festival), Aferim!, de Radu Jude, a fost filmul românesc ce a mers cel mai bine în 2015, cu 77.211 de bilete vândute. Asta s-a datorat subiectului său, faptului că provoca în spațiul public o discuție asupra rădăcinilor rasismului în România.

             

            “… chestii, socoteli”

             


             

            În altă ordine de idei, succesul unor filme ca #Selfie și #Selfie69 (care au condus topurile filmelor românești în 2014 și 2016) nu înseamnă că filmele Cristinei Iacob sunt deosebit de bune (dimpotrivă), ci că există o apetență extraordinară pentru filme de tineret. E un semn bun, deci publicul tânăr vrea să se regăsească în filme românești. Similar, filmul românesc cu cele mai multe bilete vândute în acest an e zaharisitul Octav, de Serge Ioan Celebidachi, care fusese văzut, până în 30 octombrie 2017, de 48.121 de persoane. Criticii au fost unanimi – filmul e slab, dar spectatorii care “s-au săturat să vadă mizerie pe ecran” s-au lipit de el ca guma de pantof. Asta înseamnă că există o categorie de public (ca peste tot) care preferă un cinema escapist, ușurel, de divertisment – și căruia ar trebui să i se ofere filme escapiste, ușurele și de divertisment, dar de calitate.

             

            “Fără poezie, viața e pustiu...

             



            Aici ajungem la altă problemă: la fel ca o fecioară care, așteptând să vină ursitul, cedează în fața unui golan, mulți spectatori de la noi își oferă inima cui nu merită, nu doar pentru că vor să trăiască un love story cu filmul românesc, ci și pentru că n-au o educație cinematografică, estetică, în stare să-i facă să deosebească un făt-frumos de un golan. Deceniile de dictatură, traduse în cinema prin propagandă și epopee națională, au format un public larg lipsit de repere valorice.

             

            Orele de educație cinematografică pe care draftul, respins anul trecut, de modificare a Legii Cinematografiei, le prevedea, ar fi un nesperat pas înainte. Deja există, de câțiva ani, două proiecte de educație cinematografică în licee. La unul dintre ele, "Éducation a l’image", organizat de Asociația Culturală NexT, particip și eu de aproape 10 ani. Scopul lui e să le arate liceenilor că există filme bune în orice gen cinematografic, să-i învețe să separe grâul de neghină și să se exprime mai ușor. Liceenii sunt foarte isteți și receptivi, dar pe cât de isteți și receptivi, pe atât de timorați sunt când trebuie să se exprime liber. Ar fi mutilant să nu-i ajutăm să crească. Recent, am vorbit cu o angajată a unei bănci, o persoană aflată într-o anumită funcție – deci, o intelectuală, o persoană educată. A mărturisit că are o problemă cu filmele de artă, că nu le poate înțelege - mai exact, că nu știe ce să înțeleagă din ele. Cred că dacă ar fi avut în programa de liceu niște ore de educație cinematografică, n-ar mai fi fost acum atât de timorată și nu s-ar duce numai la filme de divertisment.

             

            Deci cam astea ar fi, în mare, motivele pentru care românii sunt circumspecți cu filmele românești, precum și soluțiile. Totuși, dacă vorbim despre diversificare, nu cred că e ok să faci o secțiune separată la concursul de finanțare de la Centrul Național al Cinematografiei, pentru film istoric. Nu vrem să ne întoarcem 30 de ani înapoi. Sau vrem? (“În nemernicia mea, ca un câine turbat, am mușcat mâna care m-a hrănit”).

             

            Comenteaza subiectul

            Nume
            Email
            Comentariu
            Pentru a publica mesajul va rugam introduceti in spatiul liber codul de mai jos


            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site
            Abonare newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Nici noua nu ne place spamul, asa ca iti garantam ca nu vom da email-ul tau altora.

            Abonarea s-a facut cu succes!