Vrei la cinematograf?
        Filme
          Actori si regizori
            vezi toate rezultatele »

            CONTUL MEU

            Creeaza cont

            „Jurnalul familiei -escu” sau familia noastră cea de toate zilele. Interviu cu regizorul Șerban Georgescu

            19 octombrie 2019, Autor: Anca Maco
            Camera Secreta
            Articolele cele mai citite
            Aboneaza-te la Newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Abonarea s-a facut cu succes!
            Autori Filmsi
            Am gasit Pentru tine

            „Jurnalul familiei -escu”, noul documentar semnat de Șerban Georgescu („Varză, cartofi și alți demoni”) spune simplu, accesibil, colorat, sincer și cu umor, povestea milioanelor de români care au fost și sunt, prin forţa împrejurărilor, uniți și dezbinați de granițe, contexte, percepții asupra lumii, vieții, spațiului, în marea familie a țării care anul acesta împlinește 101 ani.  „O călătorie în spaţiu şi timp, în care familia e puntea de legătură între toate momentele care ne-au ţinut uniţi, dar ne-au şi dezbinat în tot acest timp.”, documentarul narat de regizor e un proiect inspirat de poveștile familiei sale, proiectate în „Marea Întâmplare a Nației” și explorează, pornind de la provocarea de-ai explica fiicei sale de unde se trage, felul în care viața în România a fost trăită, de la Unire-ncoace, de fiii săi. Astfel, istoria lui -Escu și a universului său individual e și povestea fiilor țării, privită din toate unghiurile în care și-au așezat viețuirea în timp. Tocmai de aceea, naște întrebări despre poziționarea în familie, neam, țară, context, despre istoria personală, despre realitatea comună și felul în care unii au ales s-o poleiască sau să o înfrunte.

             

            Pentru toate generațiile, în special pentru tineri, e un caleidoscop care-i poartă, preț de 95 de minute, cu ajutorul imaginilor de arhivă atent și inspirat alese, al colajelor, mărturiilor, animațiilor, interviurilor și mărturisirilor, prin istorie, stil de viață, unire, dezbinare, suferință și bucurie, către esențialul felului în care suntem astăzi: modelați de contextele și experiențele trăite în spațiul dat. Pentru cei ce s-au însoldățit întru prejudecată, poate fi un duș cu apă călâie, evocator al lipsei de exercițiu musai de făcut acum: întocmirea adevăratei istoriei personale, pornind de la întrebări, dialog și fapte, nu de la nostalgie, convingere sau ideologie. Filmul pune laolaltă lumi și indivizi care nu s-au văzut și se ignoră (deseori voit) și în prezent, deși spațiul, năzuințele și privațiunile le-au fost comune, conturând în același timp și un portret psihologic individual care nu jignește, nu arată cu degetul și nici nu judecă. Cu emoție, implicare, umor și sinceritate, marea familie modelată și influențată prin elemente ca „limba, naționalitatea, religia, mâncarea, sportul, politica, războiul, agricultura, șantierele, tradițiile, muzica sau moda”, își caută răspunsurile împreună cu Ioana Pârvulescu, Mihaela Miroiu, Sorin Ioniță, Stelian Tănase, Theodor Paleologu și Vintilă Mihăilescu, alături de contribuția zecilor de oameni care și-au împrumutat arhivele personale și de munca de cercetare în arhivele ziarelor și televiziunilor.


             

            Pentru Șerban Georgescu, totul a pornit din curiozitatea și plăcerea de-a urmări imaginile de arhivă, iar acum speră ca filmul să transmită emoția pusă în scenariu.
            Aș îndrăzni să sper că poate provoca și la o chestionare a evoluției sensurilor unor cuvinte tocite de demagogi și golite de sens sau măcar la privirea limpede în trecut și prezen, înăuntru și către altul. S-ar putea ca răspunsurile și empatia să unească mai mult decât granițele...

             

            L-am invitat pe Șerban Georgescu să completeze în jurnalul „Jurnalului...”. Iar el dă mai departea provocarea către public, din 25 octombrie.

             

             

            Care a fost motivația și cum a fost parcursul trecerii de la albumul de familie, poziționarea ta individuală și arborele genealogic (Georgescu) la jurnalul de familie și istoria contextualizată (-Escu/ România)?

             

            Îmi plac foarte mult imaginile de arhivă și îmi place să mă uit la tot felul de detalii din planul secund al acestora. Îmi place să mă uit la anonimii pe care camera i-a surprins în locul și timpul respectiv, și încerc să-mi imaginez povestea acelei clipe. De ce erau acolo, de unde veneau, încotro se duceau, îi aștepta cineva... și tot așa. Cu siguranță fiecare purta cu el o poveste interesantă sau mai puțin, dar era povestea lui. De aici am pornit și cu Jurnalul familiei –escu, de la povestea anonimului, și m-am bucurat că am ocazia să-mi transform jocul într-un film.

            Am început să scriu „Jurnalul” pornind de la poveștile familiei mele, convins fiind că și privitorii se vor regăsi în aceste mărturisiri și că vor empatiza ușor cu ele. Plecând de la aceste întamplări personale, am încercat să le proiectez în marea întamplare a nației. Iar de aici încolo, l-am provocat pe privitor să-și reaminteasca propriile povești și să-și gasescă (sau nu) locul în Marea Întâmplare. Mai ales că această Mare Întâmplare a nației a fost trăită destul de asemănător de cei mai mulți dintre noi.

             

             

            Photocredit: Andrei Bîrsan

             

             

            Pe lângă observațiile tale și ale invitaților, colajele de imagini video și foto din arhive, albume de familie vs publicații ale timpurilor, ce ingrediente ai vrea să miște/ să pună pe gânduri spectatorii?

            Filmul. „Decât” filmul... :) El este produsul final, suma tuturor intențiilor și ingredientelor. Sper ca el să transmită mai departe emoția pusă în el și în scenariu, atât.

             

            Cât de mult te-a apropiat acest documentar de marea familie -Escu? Cum simți apartenența și cum te raportezi acum la numele tău și la identitatea ta?

            Dat fiind că nu mai am mult până să mă alătur publicului amator de reclame la unguente pentru articulații, știu și simt de mult că sunt o mică parte din marea familie –escu, iar o apropiere și mai mare cred că nu ar fi de dorit. Sigur familia mea nu ar vedea asta cu ochi buni (glumesc, desigur!). Cât despre identitate, recunosc că în urmă cu niște ani, m-am gândit să-mi schimb numele din Georgescu în Popescu. Mama mea nu a fost de acord.

             

             

             

            Photocredit: Corina Dumitrescu

             

             

            Care e moștenirea vs percepția asupra moștenirii familiei – Escu? Și cum vezi contribuția culturii arhivei personale la ficționalizarea sau deficționalizarea istoriei României?

            Cred că, în foarte multe cazuri, o scurtă privire prin arhiva personală poate clarifica cam pe unde te poziționezi ca individ în schema mare. Deși sunt cazuri în care patologia nu poate fi rezolvată doar cu astfel de terapii simple.

            Vorbind de ficționalizarea istoriei, un exemplu bun sunt cei care se cred succesorii unicului popor ales și de la care a pornit totul în lume. Evident, mă refer la daci. Cred că într-un astfel de caz, e bine să te duci la albumul de fotografii al familiei și să te întrebi de ce au ajuns vatmani, muncitori, vânzători, sau sunt printre ultimii în Europa/ lume etc, urmașii unui popor care cică ar fi inventat scrisul și au construit piramidele...

            La deficționalizare, iar e simplu, dacă ne raportăm doar la memoria personală. Un exemplu sunt mulți dintre românii care au ajutat multe familii de evrei în perioada când aceștia erau vânați. Da, știu, sunt povești care nu schimbă Marea Întâmplare, dar care reușesc să puna în valoare mica istorie. Sunt mulți astfel de oameni care au existat, iar faptele lor îi înalță cu mult deasupra istoriei celorlalți. Din păcate cele mai multe povești de felul ăsta pălesc, de multe ori nedrept, în fața istoriei „obiective”.

             

             

            Ai inclus în film, cu subtilitate, bogățiile/ influențele versus lipsurile materiale și culturale/ spirituale care au marcat generațiile. Ce lipsă anume crezi că a contribuit, conștient sau nu, la formarea următoarei generații și tot așa? Care crezi că e privațiunea care definește generația ta vs cea a fiicei tale (#challenge în fața frigiderului sau înaintea vizitelor de la rude și prieteni)

            Cu siguranță generația părinților mei a crescut și trăit marcată fiind de foarte multe lipsuri. Iar eu am simțit pe propria piele cum au fost ei afectați. Și aici vorbesc de lucrurile pe care le trăiești în fiecare zi. De exemplu, în copilărie eu eram un mare mofturos și aproape la fiecare masă mi se amintea cum au făcut ei foametea în anii ‘40, și că trebuie să mănânci tot ce ți se pune în față. Eu nu pricepeam, nu mă interesa și nu vedeam în chestia asta nicio motivație să termin mâncarea de bame.

            Cred că după multe experiențe de viață și după ce ți se mai coace mintea, poți să faci o evaloare a felului în care ai fost modelat. Sunt sigur că în multe din dulapurile actuale ale generației mele o să găsești haine cu care în urmă cu o generație puteai să îmbraci un cartier...
            Sau, în anii ‘80 citeam pentru că nu aveam altceva mai bun de făcut... Nu știu dacă aceeași generație de atunci, translatată astăzi, cu toate ispitele din media actuală, ar mai fi la fel de studioasă, așa cum pretinde că a fost generația mea, de exemplu. Cu siguranță anumite lipsuri marchează o generație, interesant este dacă putem să recunoaștem asta.

             

             

            Care din momentele de pe parcursul producției - întâlniri, interviuri, bucăți de arhivă etc te-au provocat și învățat cel mai mult despre tine și despre ceilalți? Și ce întrebări au rămas fără răspuns sau au născut alte întrebări?

            Vizionarea arhivei a fost o chestie super. Mai ales că noi (am fost 4 persoane care au facut acestă treabă) căutam imagini în care să-l regăsești cât mai ușor pe –escu. Este vorba de o arhivă puțin exploatată până acum și e păcat, pentru că am găsit lucruri fabuloase cu care poți face o serie întreagă de filme, nu doar unul. De exemplu, e foarte interesant să vezi cum a evoluat limbajul jurnalelor de știri, de la un deceniu la altul. Sau cum s-a schimbat moda brusc de la un regim politic la altul. Cum pălăriile doamnelor și jobenurile domnilor s-au transformat, în câțiva ani, în șepci muncitoresti și baticuri.

            Sper că filmul a generat întrebări pentru fiecare privitor în parte. Și sper că sunt întrebări legate de propria familie. Scopul nu a fost să gasesc răspunsuri, ci dimpotrivă, să îi provoc pe spectatori să-și pună singuri întrebări. Mai ales că întrebarile despre propria familie sunt de multe ori greu de pus... iar răspunsurile s-ar putea să fie uneori mai importante decât marile teme ale momentului.

             

            Care crezi că sunt gusturile, imaginile, suntele care ne unesc sau ne despart generațiile, indiferent de limbaj?

            Mama mea mergea la bal în liceu, iar bunica nu înțelegea în ruptul capului de ce trebuie să „zbiere” așa de tare muzica. Eu în anii ‘80, ascultam muzică și mai tare, cât se putea de tare, iar mama nu înțelegea de ce trebuie să „zbiere” așa drăcia de casetofon. În cazul ficei mele lucrurile stau diferit. Nu se aude nimic din camera ei pentru simplul motiv că muzica îi „zbiară” așa de tare... în căști.

            Bunicul meu avea un fel de poze color cu el și cu bunica, poze care la origine au fost alb-negru, dar care conform modei și dorinței clientului au suferit un fel de proces palid de colorizare. Bunicul era tare mândru de ele. Tatăl meu a înfăptuit o mare lucrare când a cumparat un televizor color în anii ‘80 și a văzut nu știu ce campionat mondial de fotbal în culori. Iar mie îmi plac tare mult filmele alb-negru.

             

            Cum te raportezi la film acum față de prima lui vizionare publică?  Ce imagini, gânduri și emoții ai reținut din întâlnirile și reacțiile publicului și ce ai fi vrut să introduci sau să elimini/ să nuanțezi din film?

            La prima vizonare am fost foarte atent la reacția publicului și mai putin la film. Eram destul de stors de tot procesul de producție și nu prea mai aveam energie să-mi dau seama dacă trebuia să fii adăugat ceva sau nu. Acesta era filmul și gata. Și se pare ca a functionat foarte bine, mai ales că reacția publicului a fost una super. Au râs și au plâns. La celelalte vizionări care au urmat, reacțiile au fost la fel de bune. Într-una din dăți am reușit să mă detașez de calitatea de realizator, iar poveștile familiei mele au năvălit în mintea mea. Și am râs și am plâns alături de ceilalți oameni. A fost mișto.

             

            Cât de relevantă e încadrarea acestui film ca documentar antropologic? Și ce ai vrea să le spună românilor uniți de granițe de aproape 101 ani, dar dezbinați în micro-cetăți, mai ales în pragul alegerilor?

            În primul rând, filmul vreau sa creeze emoții. Iar după ce trec emoțiile, sper ca cei mai mulți spectatori să-și pună întrebarea simplă: ce anume a declanșat în ei acele emoții, iar apoi fiecare să-și completeze în jurnalul propriu rubricile rămase albe.


            Comenteaza Subiectul
            ULTIMELE COMENTARII
            • Chirila Dumitrita 7 noiembrie 2019, 04:46

              Filmul meu preferat horror este The Conjuring

            • LmBQpJgKz 3 decembrie 2019, 04:38

              CbMDUvLkYzEqr

            Numele tau Email-ul tau Comentariul tau

            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site

            Comentariile Utilizatorilor
            • Chirila Dumitrita 7 noiembrie 2019, 04:46

              Filmul meu preferat horror este The Conjuring

            • LmBQpJgKz 3 decembrie 2019, 04:38

              CbMDUvLkYzEqr

            • ktQeGlWFfvE 3 decembrie 2019, 04:38

              FAnWcXBKVJ

            • IcSuGMCiXyeHRoA 8 decembrie 2019, 09:43

              CiZlULOMgFkA

            • oObZdEKIzVvFc 8 decembrie 2019, 09:43

              KlhfkOinUmvp