Vrei la cinematograf?
        Filme
          Actori si regizori
            vezi toate rezultatele »

            CONTUL MEU

            Creeaza cont

            10 mari reprezentanți ai horrorului-SF

            1 mai 2018, Autor: Sebastian M. Ceolca
            Camera Secreta
            Articolele cele mai citite
            Aboneaza-te la Newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Abonarea s-a facut cu succes!
            Autori Filmsi
            Am gasit Pentru tine

            Un lucru e cert: horrorul-SF e unul dintre cele mai limpezi, proeminente și longevive amestecuri de genuri. S-a desfășurat în contexte politice zbuciumate, drept pentru care a căpătat alură și de film politic, a făcut subiectul coșmarurilor care vin prin intermediul cablului tv, a stat la baza unei vaste tehnologii a unei echipe de exploratori din spațiu și a consacrat subgenul cu oameni de știință nebuni. În plus, fie ca ne-a concentrat atenția asupra tehnologiei înconjurătoare (mai mult sau mai puțin ficțională), fie că s-a folosit de ea pentru a crea monștri înfricoșători sau pentru a servi drept pretext întru evidențierea paranoiei socio-politice din cadrul unor vremuri specifice, (sub)genul ajunge la o concluzie care continuă să ne înspăimânte: creaturile extraterestre și hidoșeniile de tot felul, create în laboratoare, evoluează mai repede ca noi și sunt pregătite să preia controlul. Astfel, ținând cont de versatilitatea genului specificată aici, am ales 10 filme pe care, personal, le consider vârfuri de lance în evoluția horrorului-SF.

             

            Alien (regia: Ridley Scott, 1979)

             

            În drum spre casă, echipa navei spațiale Nostromo e trezită din hibernare de computerul din dotare, care o anunță că a detectat un semnal venit de pe o planetă apropiată. Va ajunge să regrete teribil decizia de a se deplasa la locul cu pricina.

             

            Primul film din sagă va lăsa în urmă o moștenire uriașă, preluată aproape în totalitate de orice film horror-SF cel puțin notabil. De asemenea, va sta la baza unui lung șir de experiențe nefericite pe care le va avea Ripley (Sigourney Weaver) cu ferocea creatură neagră cu craniul alungit și cu două perechi de fălci. În plus, Scott și H. R. Giger crează una dintre cele mai faimoase „nașteri ale morții” din istoria cinema-ului horror – un fetus-monstru îi sparge toracele din interior lui John Hurt.

             

            Alien rămâne una dintre capodoperele horror care ne aduc aminte că cea mai mare frică e aceea de necunoscut și primul mare exemplu al consecințelor mortale care se instalează treptat în sânul unui grup de oameni, atunci când regulile carantinei sunt încălcate.

             

             

            The Thing (regia: John Carpenter, 1982)

             

            Inițial, filmul a fost ecranizat după nuvela Who Goes There? de John W. Campbell, de către Howard Hawks, în 1951, cu titlul The Thing From Another World, în care niște oameni de știință descoperă o navă extraterestră imensă, îngropată parțial în zăpada ținutului arctic. Filmul lui Hawks tratează cu această ocazie și un subiect politic delicat la acea vreme: Alaska încerca din răsputeri să devină cel de-al 49-lea stat american.

             

            Însă obiectivul lui Carpenter e altul.  El evită forma limitării la acțiunile personajului central, preferând ca panica și teroarea propagate de creatura extraterestră, să cuprindă întregul grup de cercetători.

             

            The Thing este de o frumusețe rară, aproape suprarealistă. Fascinantele cadre largi, cu imense întinderi de zăpadă și felul grotesc în care monstrul extraterestru capătă forme din ce în ce mai înfricoșătoare, fac din filmul lui Carpenter un amestec vizual deosebit de rafinat. În plus, rămâne unul dintre cele mai stilizate, violente, necruțătoare și importante filme care tratează tema invaziei corporale.

             

             

            Videodrome (regia: David Cronenberg, 1983)

             

            În cel mai puțin frecventat film al lui Cronenberg, Max (James Woods) e un operator de cablu și un cinic în materie de distribuire a sexului și violenței pe micile ecrane. E un individ mărunt, dar cu mari ambiții profesionale. Ambiția asta periculoasă și drumul pe care îl parcurge spre un succes relativ, îi va deschide – literalmente – o gaură în abdomen, în care pot fi inserate arme și casete video. Sfârșește prin a se auto-distruge brutal, în interiorul unor perpetue fantezii sado-masochiste.

             

            Videodrome nu e, însă, pentru oricine. Desensibilizarea asta produsă de televiziune subliniază gros ideea că nimic nu e suficient de provocator și de dur, în contextul unei fantasme în care piața suburbană a televiziunii prin cablu se raportează la o arenă grotească, dominată de sex și violență exacerbată. Filozofia televiziunii de consum întâlnește, aici, halucinațiile si cele mai crunte coșmaruri ale protagonistului – totul încadrat în interiorul unei mașinării mediatice infernale, nocive și letale.

             

            E un film șocant și o prezență neobișnuită în cinema-ul hollywoodian, dar e mai relevant ca oricând.

             

             

            The Fly (regia: David Cronenberg, 1986)

             

            Un om de știință genial (interpretat de Jeff Goldblum) care nu se bucură, însă, de suficientă apreciere venită din partea celorlalți colegi de breaslă, întâlnește, la o recepție, o reporteră de la o revistă de știință (Geena Davis). O invită la el acasă, să-i prezinte descoperirea secolului – două cabine metalice, ovale, interconectate, pregătite să-i demonstreze forța teleportării. În timpul uneia dintre lungile demonstrații, într-una dintre cabine își face loc o muscă, iar ceea ce începe ca un film romantic, sfârșește ca unul dintre cele mai sfâșietoare body-horroruri realizate vreodată.

             

            Mult mai popular decât Videodrome, acest film al lui Cronenberg încă mai are forța să înțeleagă, literalmente, felul în care un om poate fi înghițit de propria lui muncă.

             

             

            The Village of the Damned (regia: Wolf Rilla, 1960)

             

            O forță supranaturală le cauzează locuitorilor unui orășel un somn profund. Se trezesc pentru a afla că fiecare femeie a rămas, miraculos, însărcinată. Treptat, progeniturile lor blonde, cu puteri telepatice și cu un intelect superior localnicilor, dezvoltă o mentalitate amenințătoare de grup.

             

            The Village… e un film britanic puternic și înfricoșător, cu vădite aplecări spre filmul-politic, iar ochii ăia amenințători din capetele lor mici nu-i vei uita prea curând, îndată ce te vor privi din spatele ecranului. E un clasic horror-SF impresionant de neliniștitor, dar a cărui forță s-a pierdut total în remake-ul din 1995 al lui John Carpenter.

             

             

            Invasion of the Body Snatchers (regia: Don Siegel, 1956)

             

            Unul dintre cele mai paranoice filme din epoca de aur a SF-ului este, în același timp - și o metaforă a Războiului Rece - și un horror cu extratereștrii. Filmul oferă sprijin ambelor interpretări, în desfășurarea lui într-un orășel în care fapte ciudate încep să-i fie relatate unui doctor, de mai mulți dintre pacienții săi.

             

            Ce se întâmplă, de fapt?

             

            Rudele și familiile acestor oameni sunt niște impostori, replici incomplete ale unor ființe umane. Tragedia ia amploare, atunci când doctorul realizează ca e pe cale să se producă o invazie extraterestră de proporții.

            Invasion… e încă un film puternic, iar finalul deschis, pesimist (în care doctorul aleargă haotic pe o șosea și strigă în camera de filmat: „Tu ești următorul!”), tulbură cu aceeași forță ca în 1956.

             

             

            They Live (regia: John Carpenter, 1988)

             

            Un om fără adăpost (Roddy Piper) descoperă, prin intermediul unor ochelari de soare, o conspirație de proporții în care forțe extraterestre s-au infiltrat în societatea americană. Cursa contra-cronometru începe pentru depistarea și anihilarea maleficelor forțe.

             

            Filmul lui Carpenter e subversiv, îndrăzneț și, atâta vreme cât vom fi sclavii consumerismului, mereu actual. Altfel spus, They Live nu a îmbătrânit nici măcar cu o zi.

             

             

            Re-Animator (regia: Stuart Gordon, 1985)

             

            Un doctor nebun inventează un lichid verde-fosforescent, cu care poate trezi la viață țesuturi moarte. După ce experimentează cu succes năbădăiosul ser pe o pisică moartă, e pregătit să treacă la un nivel superior – adică în morga orașului. Așa cum lesne se poate înțelege, lucrurile derapează grav.

             

            Re-Animator e o prelungire modernă a lui Frankenstein, dar care abundă în situații amuzante de tot felul (mai mult sau mai puțin digerabile), în gore și în efecte speciale over-the-top. În orice caz, capul vorbitor, separat de trup, face subiectul unuia dintre cele mai memorabile scene din istoria campy-horrorului.

             

             

            The Invisible Man (regia: James Whale, 1933)

             

            The Invisible Man e, pur și simplu, o capodoperă absolută venită din partea unuia dintre primii regizori care au stat la baza horrorului modern. Influența lui e uriașă – multe filme horror-SF cu oameni de știință nebuni îi datorează aproape totul lui James Whale.

             

            Rămâne încă un film alarmant, efectele speciale încă mai au o forță teribilă, ba chiar aproape că se pot ridica la nivelul celor de azi, iar pentru Claude Rains rolul ăsta a însemnat drumul spre glorie. The Invisible Man e un pionier desăvârșit.

             

             

            The Mist (regia: Frank Darabont, 2007)

             

            David Drayton (Thomas Jane) și fiul său, Billy, rămân blocați într-un supermarket, alături de alți localnici din orășel. Motivul îl constituie o ceață densă din care, treptat, își fac apariția niște monștri tentaculari și alte soiuri de hidoșenii. Grupul de oameni, de ceva vreme prizonieri în magazin, se împarte în mai multe tabere, iar tensiunile dintre ele nu vor întârzia să apară.

             

            E mai puțin important că The Mist e o ecranizare după eternul Stephen King; important e că deține cel mai pesimist și șocant final din istoria cinema-ului. Asta îl face cel puțin memorabil.  

             

            Comenteaza Subiectul
            Numele tau Email-ul tau Comentariul tau Introdu codul alaturat

            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site

            Comentariile Utilizatorilor