Vrei la cinematograf?
        Filme
          Actori si regizori
            vezi toate rezultatele »

            CONTUL MEU

            Creeaza cont

            5 mari filme regizate de critici de film

            22 martie 2019, Autor: Sebastian M. Ceolca
            Camera Secreta
            Articolele cele mai citite
            Aboneaza-te la Newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Abonarea s-a facut cu succes!
            Autori Filmsi
            Am gasit Pentru tine

            Orson Welles e doar unul dintr-o lungă listă de regizori celebri care, destul de deranjați de cronicile unor critici de film adresate filmelor lor, i-au îndemnat pe acești oameni detestabili să faca și ei unul, după aceea să vorbească. Altfel zis, „dacă ești atît de deștept, pune mîna și regizează și tu un film!”. Ceea ce s-a și întîmplat, încă se întîmplă. Desigur, acest pas semnificativ dinspre critica de film înspre realizarea unuia nu a avut legătură cu mustrările mai mult sau mai puțin oficiale adresate criticilor de către cineaști. Din cu totul alte motive, au simțit nevoia să contribuie mai mult la cinemaul despre care au scris – unii dintre ei au dedicat scrierii despre filme aproape jumătate din viață. Astfel, de-a lungul timpului, după caz, după puteri și după buget, unele filme regizate de critici de film au schimbat norme estetice învechite, ba chiar au stat la baza unor schimbari importante în ceea ce privește relația spectatorului cu tot ceea ce văzuse pînă în acel moment. De obicei, ei au fost și sînt tributari filmelor pe care le adoră. Adesea, referințele lor sînt clare (mai ales dacă le cunoști și publicistica), multe dintre filmele realizate de ei omagiază un tip de cinema pe care  îl iubesc. Dar asta nu înseamnă că, uneori, n-au creat niște filme cu adevărat originale. Nu există îndoială că fostul critic de film e o specie destul de rar întîlnită atunci cînd se face apelul regizorilor prestigioși. Rîndurile formate din ei poate că sînt subțiri, dar – din nou – asta nu înseamnă că absentează atunci cînd vine vorba de aportul lor  la dezvoltarea cinemaului modern, așa cum îl știm astăzi.   

             

            Django (regia: Sergio Corbucci, 1966)

            django

             

            Primul contact profesional al lui Corbucci cu cinemaul a fost critica de film. Probabil că foarte puțini știu asta! Ulterior a devenit asistentul lui Roberto Rossellini. De asemenea, a fost și unul dintre puținii regizori de westernuri italiene care au refuzat să se supună standardelor (pe vremea aceea, cei mai mulți regizori și actori adoptau un pseudonim anglo-saxon). Și-a realizat toate filmele sub numele lui adevărat. Ca și Sergio Leone înaintea lui, Corbucci e cunoscut pentru omagiile aduse filmelor japoneze cu samurai. Unul dintre cele mai importante westernuri spaghetti e Django. Un om misterios (Franco Nero) cară după el în stînga și-n dreapta un sicriu. În el se află o armă automată impresionantă. Va fi imediat pusă în funcțiune îndată ce enigmaticul personaj se va trezi prins într-o luptă dintre revoluționarii mexicani și o bandă sadică de rasiști, conduși de turbatul maior Jackson (Eduardo Fajardo). Django e un western deosebit de sîngeros. Pînă la sfîrșitul filmului, aproape orice figură pe care am întîlnit-o pe ecran zace moartă în colb, sfîrtecată de masivele gloanțe scuipate de uriașa mitralieră. E brutal, percutant și necruțător – e un film care nu avea cum să nu fie adorat de Quentin Tarantino.

             

            Targets (regia: Peter Bogdanovich, 1968)

            targets

             

            Peter Bogdanovich, criticul de film, cinefilul și aspirantul autor, se afla în casa lui din Los Angeles privind la televizor, atunci cînd asasinarea lui Martin Luther King Jr. a zguduit lumea. S-a gîndit că asta va fi sfîrșitul debutului său în cinema. Un timp mai prost ca să-și lanseze Targets nici că se putea. Asta pentru ca în film, un sniper, veteran al războiului din Vietnam, trage la întîmplare în spectatorii dintr-un drive-in. De fapt, ideea însăși de a face un film despre un asasin care ucide de la depărtare, fără nici un motiv, i-a speriat atît de tare pe cei de la American International Pictures încît au refuzat proiectul. L-au preluat cei de la Paramount, dar au lansat producția doar în cîteva cinematografe, cu un avertisment serios asupra importanței controlului armelor de foc. Problemele pe care le-a avut filmul, în acel context socio-politic tulbure, au fost, într-un final, depășite. Deceniile care au trecut însă peste el nu i-au știrbit valoarea artistică. Targets rămîne și astăzi un film deosebit de șocant, care îmbină cu măiestrie momente de suspans, frică și paranoia. În plus, semnalul ăsta de alarma e încă relevant, considerînd că Bogdanovich anticipa un coșmar social existent și astăzi.

             

            Les Quatre Cents Coups / Cele 400 de lovituri (regia: François Truffaut, 1959)

            400

             

            Asemenea lui Godard, Chabrol, Rivette și Rohmer, Truffaut și-a cultivat ideile cinematografice în revista Cahiers du Cinema. De fapt, Noul Val Francez de-acolo a pornit, din paginile revistei în epoca ei de aur, propagîndu-se apoi în proiectele lor de pionierat. Debutul lui Truffaut, "Les Quatre Cents Coups" (despre aventurile unui băiat de 13 ani, bazate pe evenimente din viața cineastului), e de o importanță majoră. Nu-i doar că încă mai rămîne un film bogat, fascinant și emoționant (altfel, o re-vizionare obligatorie), dar și unul care a lăsat urme adînci în cinemaul pe care l-a inspirat. O revelație absolută, un film care rămîne încă tînăr, și dovada celui mai pregnant moment al mișcarilor cinematografice de pretutindeni – acelea care au aruncat la pubelă un cinema învechit și expirat, înlocuindu-l cu prospețimea unuia cu adevărat relevant.

             

            Cat People (regia: Paul Schrader, 1982)

            cat

             

            Spre deosebire de contemporanii lui hollywoodieni (precum Spielberg, Copolla, De Palma, Scorsese, Lucas etc), Paul Schrader are un background cît se poate de diferit. După o perioadă în care a practicat critica de film (sub supravegherea atentă a mentorului său, Pauline Kael), Schrader a mai scris, printre alte lucrări, și cartea de teorie de film, intitulată Transcedental Style in Film – în care analizează cinemaul practicat de Ozu, Bresson și Carl Theodor Dreyer. E unul dintre cei mai respectați și deștepți oameni de la Hollywood. După ce a scris scenariul filmului lui Scorsese, Taxi Driver, și după o lungă perioadă de depresie, cauzată de excesul consumului de alcool, Schrader s-a apucat să-și regizeze propriile filme. Din toată filmografia lui am ales Cat People, deosebit printr-o ardere lentă a unei narațiuni, altfel destul de simple (e vorba despre doi frați, interpretați de Nastassja Kinski și Malcom McDowell, care obișnuiesc să-și schimbe forma umană cu aceea a unor pantere negre), și a remarcabilei preocupari a lui Schrader pentru felul regizoral în care filmul se prezintă. Intenția asta a lui ar putea fi una foarte comună (altminteri, mai toți criticii de film care s-au apucat de cinema au insistat asupra departamentelor tehnice), dar Cat People e un studiu regizoral atît de profund și pasional încît horrorul lasă semnificativ loc de desfășurare unui cinema erotic și seducător.

             

            Pierrot le Fou (regia: Jean-Luc Godard, 1969)

            pierrot

             

            La fel ca Truffaut, în paginile revistei franceze Cahiers du Cinema, Godard era la fel de incisiv și intimidant, atunci cînd scria făra milă despre filmele care făceau parte din așa-numită „tradiție a calității”. Sau, altfel, n-ai fi vrut să te afli în pielea vreunui regizor  supraapreciat din acea perioada și să încapi pe mîna lor. Truffaut n-a apucat să trăiască foarte mult (nu știm ce filme ar mai fi făcut astăzi sau cum s-ar fi raportat la estetici modern-provocatoare), dar Godard, de la debut încoace, a trecut și încă trece prin schimbări radicale. Personal, prefer un Godard timpuriu, așa c-am ales această capodoperă melodramatică despre un bărbat (interpretat de Jean-Paul Belmondo) care ia niște decizii foarte proaste – decizii care-l conduc înspre o inevitabilă tragedie. Pierrot le Fou e un asumat mash-up al tuturor genurilor de filme pe care Godard le iubea atunci. E chitesența preluarii unor idei și stilistici mai vechi, dar transformate în cu totul ceva nou.  

            Comenteaza Subiectul
            Numele tau Email-ul tau Comentariul tau Introdu codul alaturat

            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site

            Comentariile Utilizatorilor