Vrei la cinematograf?
        Filme
          Actori si regizori
            vezi toate rezultatele »

            CONTUL MEU

            Creeaza cont

            6 filme supraapreciate din 2019, până în acest moment

            12 august 2019, Autor: Sebastian M. Ceolca
            Camera Secreta
            Articolele cele mai citite
            Aboneaza-te la Newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Abonarea s-a facut cu succes!
            Autori Filmsi
            Am gasit Pentru tine

            Filme anuale, altminteri medii – ca să nu spun mediocre –, a căror „valoare” (mai mult sau mai puțin între ghilimele) ridică destul de multe probleme, ajung adesea să domine în preferințele unor critici și printre rîndurile unor cinefili rafinați. Nu de puține ori li se acordă foarte mult credit, drept pentru care sînt discutate pe toate căile; uneori suscită discuții aprinse și/sau provoacă datul-ochilor-peste-cap. Din varii motive, unele ținînd strict de agende care stau în slujba vreunei case de producții sau a vreunui distribuitor, cronicile tind să supraestimeze anumite filme – și nu mă refer doar la cronica de film românească. Acest fenomen al supraevaluarii mai apare, uneori inconștient, și din tendința de a face parte din ceva general acceptat anterior. Altfel spus, dacă majoritatatea a plăcut un film, e musai să te alături ei. Fără să fiu neaparat cineva care adoptă (întotdeauna!) un punct de vedere critic diferit față de cel al majorității, acestor șase filme consider că li s-a acordat o atenție mult prea favorabilă, în presa cinematografică de la noi și de aiurea.  


            Us (regia: Jordan Peele


            După Get Out, excelentul debut al lui Peele de acum doi ani, regizorul-scenarist revine cu acest film care face eforturi uriașe de fi relevant metaforic. După cum vad eu lucrurile, doar se căznește să atingă și acest nivel narativ. E drept că ideea unor familii care se luptă pe viață și pe moarte cu dublurile lor poate fi găsită înfricoșătoare, la fel cum lucrează și cu aceste elemente horror în interiorul unui context politic.  Din pacate însă, Jordan Peele gestionează corespunzator doar o mică parte din teroarea care ar trebui să fie propagată de un home invasion cu adevărat bun. E limpede că filmul "Us" vrea să aducă o schimbare în interiorul horrorului actual (altfel, o intenție salutată de criticii străini), dar imi pare că s-a înhămat la o încărcătură prea mare că să o poată trage. Aflat acum la cel de-al doilea film, Peele lasă impresia unui regizor destul de sigur pe el, ceea ce nu este în întregime fals. Dar satisfacția cu care pare să-și închidă filmul – un twist menit să ne dea cu totul peste cap – ar putea fi doar a lui.  


            The Beach Bum (regia: Harmony Korine


            Cel mai recent film al lui Harmony Korine e de o redundanță cel puțin supărătoare. Vreme de 95 de minute, excentricul și amoralul poet Moondog (Matthew McConaughey) bea și fumeaza joint-uri în vreme ce face doar alegeri greșite. De fapt, mai tot filmul e un lung șir de scene aproape identice, doar că uneori par a fi filmate din unghiuri diferite, în care, e drept, mai apare din cînd în cînd alt personaj decît cel anterior. Cam ăsta e filmul lui Korine, căruia mulți critici i-au aplaudat nonconformismul. Personal, îmi lasă impresia unui film realizat de un adolescent în care joacă un tînăr de vîrsta a doua vopsit blond.  


            John Wick: Chapter 3 – Parabellum (regia: Chad Stahelski


            John Wick a cam îmbătrînit (nu însă și Keanu Reeves, despre care știm cu toții că trecerea deceniilor nu are niciun efect asupra lui). Prima parte, pe care o găsisem, la vremea ei, o adevărată revoluție în materie de film de acțiune, a continuat cu un modest capitol doi, pentru a se extenua total în cea de-a treia. Astfel, senzația pe care am avut-o în timpul vizionarii a fost că Stahelski și Reeves l-au facut obligați de anumite împrejurări. Atît de evident poate fi remarcat cheful lor de muncă. Totuși, cronicile sînt exaltante, pasionante, iar despre succesul la box-office nici nu mai vorbim… 


            I Am Mother (regia: Grant Sputore


            În filmul achiziționat de Netflix, în urma unei licitații din cadrul Festivalului de Film de la Sundance din debutul acestui an, o fată fără nume e crescută de o mamă-robot, în scopul repopulării pământului. Rigoarea și liniștea cu care mama-robot își crește și își educă fiica într-un complex izolat  sînt date peste cap de apariția unei străine (Hilary Swank) – o femeie secretoasă și aparent manipulatoare. Într-un final, în acest SF post-apocaliptic toată lumea ajunge să mintă pentru a-și atinge scopurile. Filmul e bun, pornește de la o premisă oarecum originală, scoate în față interpretari remarcabile (adolescenta Clara Rugaard e o revelație), dar joaca prea des cartea întorsăturilor de situație – și cu cît o face mai insistent, cu atît își pierde din eficiență. Practic, „surprizele”, datorită multitudinii lor, funcționează mai degrabă în dezavantajul filmului. Paradoxal,  more is less, de data asta! 


            Under the Silver Lake (regia: David Robert Mitchell


            E un film lung, ciudat și întortocheat, care vine din partea regizorului-scenarist al impecabilului horror It Follows (2015). Ambițiile lui sînt foarte mari aici – explorează pe teritoriile misterului și ambiguității narative pe modelul filmului lui Howard Hawks din 1946, The Big Sleep. În ciuda reimaginării absurdului în noul film noir, Under the Silver Lake e doar un tur de forță al nonsensului – unul a cărui prețiozitate stilistică modernă îți încearcă foarte mult răbdarea. Foarte mult! Însă această confuzie convențional-asumată a fost, se pare, pe placul multora care i-au apreciat felul de a se prezenta vizual. E adevărat, măcar atît, filmul arată foarte bine. 


            Shazam (regia: David F. Sandberg


            Un preadolescent orfan se transformă, prin intervenția unui vrăjitor, într-un supererou adult. El încearcă să se obișnuiască cu puterile ce-i sînt brusc date odată cu noul corp și cu un rival pe măsura (Mark Strong). Mai încearcă să-și convingă cel mai bun prieten, speriat la vederea adultului în dormitorul comun, că e el – prietenul lui de aceeași vîrstă. Probabil că n-ați auzit de filmul ăsta pînă acum, ceea ce este pardonabil. E un fel de Big, filmul cu Tom Hanks din 1988, doar că cu supereroi, și de 130 de minute. E simpatic și inocent, ingenuu-amuzant și languros, dar să-l numești un concurent serios al filmelor Marvel – așa cum o face criticul Matthew Rozsa – e deja prea mult. 

            Comenteaza Subiectul
            Numele tau Email-ul tau Comentariul tau Introdu codul alaturat

            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site

            Comentariile Utilizatorilor