Vrei la cinematograf?
        Filme
          Actori si regizori
            vezi toate rezultatele »

            CONTUL MEU

            Creeaza cont

            8 filme atât de proaste că-s bune

            10 iulie 2018, Autor: Sebastian M. Ceolca
            Camera Secreta
            Articolele cele mai citite
            Aboneaza-te la Newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Abonarea s-a facut cu succes!
            Autori Filmsi
            Am gasit Pentru tine

            Așa cum știm cu toții, în fiecare an apar filme bune și filme proaste. Însă destul de rar apar filme care să fie și bune și proaste în același timp. Sigur, există filme care sunt intenționat niște absurdități colosale. Îmi vine în minte, de exemplu, Black Dynamite și seria Sharknado, ca să nu mai amintim și filmele trash – altminteri un gen aparte oricum. Nu despre ele e vorba aici, ci despre acele filme care au derapat atât de grav, ratând absolut la toate nivelurile, încât au devenit delicioase comedii accidentale. Ba mai mult, unele au devenit filme-cult (în întelegerea termenului strict încadrată în acești parametrii stilistici discutați aici), unele au încă fani care își manifestă entuziasmul în cadrul unor proiecții speciale, și au forța extraordinară de a trece peste bariera aproape imposibila care separă inepția ordinară de sublim. Altfel spus, aceste opt filme pe care le-am revăzut recent eșuează atât de amuzant încât nu-ți poți lua privirea de la ele.  

             

            The Room (regia: Tommy Wiseau, 2003)

             

            room

             

            Orice listă de tipul ăsta care exclude totalmente filmul lui Tommy Wiseau e imposibil de imaginat. Ar fi ca o bicicletă căreia îi lipsesc roțile, dar pe care să crezi cumva că o să poți merge. Cine a văzut filmul lui James Franco, The Disaster Artist, știe despre ce e vorba în The Room. De fapt, contează foarte puțin despre ce e vorba în acest așa-numit „cel mai prost film din lume”. Totuși, cel mai prost nu e (am văzut și mai groaznice), însă e, cu siguranță, cel mai celebru film prost – statut atins în ultima vreme și prin prisma ajutorului dat de filmul lui Franco. Cu sau fără The Disaster Artist în ecuație, The Room e ca o lovitură pe care o primești în ceafă, prin surprindere. Nu-ți dai seama de unde a venit și ce-ai făcut ca s-o meriți. Dar dacă reușești să privești atrocitatea asta cu semnificativă deschidere spre distracție, s-ar putea să-ți dorești chiar și o revizionare. Eu știu sigur că mi-am dorit-o. Oricum, neapărat de văzut cu prietenii, căci singur e aproape imposibil să duci așa ceva în spate până la sfârșit.

             

            An American Hippie in Israel (regia: Amos Sefer, 1972)

             

             

            Un hipiot aterizează, evident, în Israel. E desculț și nu știe foarte bine ce caută pe-acolo. Are doar o vagă idee. Se împrietenește rapid cu o actriță aspirantă, care îl urmează într-o eventuală propăvăduire a păcii pe pământ. Câteva scurte și aberante aventuri mai târziu, ajung pe o insulă alături de un alt cuplu și-o oaie. Nu trec nici 24 de ore și mesajele lor pacifiste pălesc în fața foamei  și a panicii rezultată din imposibilitatea de-a mai pleca de pe insulă – acum și fără barca ce i-a adus acolo, și înconjurați de niște ape infestate brusc de rechini. Aproape goi, isterici și înfometați, se vor lupta pentru acea oaie. Această adevarată capodoperă obscură a prostului gust (altminteri bine intenționată, aflată mereu în căutarea mesajelor urlate către cer împotriva războiului din Vietnam), a fost descoperită relativ recent de niște căutători neobosiți ai unor astfel de filme. An American Hippie… e de o cretinitate absolut delicioasă, pe lângă care The Room pare cel puțin o adevărată reușită regizorală. 

             

            Plan 9 from Outer Space (regia: Edward D. Wood Jr., 1959)

             

            plan 9

             

            Farfurii zburătoare invadează planeta, trezind morții din cimitire. Pământul este serios amenințat. Armata încearcă să țină totul secret. Din fericire, un pilot curajos și un detectiv fac echipă și reușesc să învingă acest „Plan 9”. E greu de arătat cu degetul spre cel mai rău film al lui Ed Wood, dar ăsta va ocupa întotdeauna un loc de cinste în filmografia lui. Astăzi, mulți critici îl consideră ca fiind punctul de plecare al cinemaului camp (adică al cinemaului prost-asumat), dar, văzut cu ochii de atunci, filmul lui Ed Wood tratează stilistic această poveste cu maxim de seriozitate. Astfel, devine o adevarată legendă a comediilor involutare.

             

            Showgirls (regia: Paul Verhoeven, 1995)

             

            show

             

            Nomi (Elizabeth Berkley) are ambiții mari. Vrea să devină o dansatoare profesionistă, dar mai întâi trebuie să înceapă cu munca de jos. E remarcată de un impresar care îi face rost de o slujbă într-un casino. Va trudi  din greu pentru rolul principal într-un mare show, se va părui cu rivalele, își va face prieteni dubioși și se va culca cu Kyle MacLachlan. Odată ce va învăța un lung șir de lecții, alege să se întoarcă, acum aflându-se pe culmile succesului, înapoi în mizeria din care a venit. Sfârșeste stupid, dacă nu chiar jignitor de educațional, adică. E foarte greu de spus ce-a avut Verhoeven în cap când a făcut acest film. Probabil că nimic! Nu voi spune ce-au zis alții înaintea mea (de exemplu, că filmul își merită toate observațiile răutăcioase care s-au îndreptat către el), ci că, în ciuda intențiilor, e atât de anti-sexy încât devine, treptat dar sigur, cel putin ilar.

             

            Samurai Cop (regia: Amir Shervan, 1989)

             

            da

             

            Crima organizată japoneză, yakuza mortali, huiduma aia cu un cap uriaș din Maniac Cop și un polițist cu un păr atât de dens, lung și negru, încât pare ca poartă o blană de lup pe cap, vin în sprijinul  unuia dintre cele mai proaste filme de acțiune cu arte marțiale făcute vreodată. Este extrem de amuzant în toata inepția lui, iar interpretările actorilor sînt aproape literalmente dureros de privit – în sensul că, la final, e foarte probabil să acuzi ceva dureri de ochi. Incompetența celor implicați în facerea acestui film e greu de imaginat, însă nu știu multe filme care să ridice cea mai pură formă a ridicolului estetic la rang de artă.

             

            Burial Ground: The Nights of Terror (regia: Andrea Bianchi, 1981)

             

            zombi

             

            Un profesor dement declanșează o invazie zonală cu zombi putreziți. Cei care vor avea de suferit vor fi un grup de oameni aflați într-un conac. Printre ei se află o mamă cu un fiu (interpretat de Peter Bark). Ceea ce este extrem de amuzant la acest zombie-film e aproape nesfârșitul drum al nemorților spre conac. Nu-i doar că nu par să mai ajungă vreodată, ci felul în care regia utilizează doar câteva cadre cu drumul lor (și alea filmate din același unghi), care se derulează aproape în buclă vreme de vreo 30 de minute. Iar ceea ce este sinistru de amuzant e Peter Bark însuși. Joacă rolul unui băiețel de vreo 12 ani, în vreme ce actorul arăta lejer de vreo 40. În sfârșit, ceea ce este amuzant de nepotrivit de data asta, e felul în care el se află mereu speriat în brațele mamei, căutând nu doar protecție, ci și o eventuală partidă de sex. Filmul e o mizerie sadea, dar te poți trezi lesne vizionându-l pe tot, doar că să vezi până unde ar putea merge.  

             

            The Island of Dr. Moreau (regia: John Frankenheimer, 1996)

             

            moreau

             

            Însăși povestea din spatele realizarii acestui talmeș-balmeș e cel puțin amuzantă. Pe scurt, filmul începuse sub bagheta regizorală a lui Richard Stanley (de altfel, un auteur foarte cerebral, dar suficient de țicnit). Copleșit de amploarea proiectului și de discuții în contradictoriu cu producătorul și cu oamenii de pe platou, renunță la tot și se retrage în cealaltă parte a insulei, în pustietate. E înlocuit cu Frankenheimer, moment în care Stanley simte brusc nevoia să apeleze la vrajitoria practicată de baștinașii din zonă pentru a împiedica o bună realizare a filmului. Se pare că a funcționat, considerând inepția rezultată. În rest, dacă nu l-ați văzut încă, pregătiți-vă să dați nas în nas cu un Marlon Brando parcă scăldat într-o cadă cu var, cu o variantă de-a lui grotească, într-o dimensiune considerabil de redusă (în interpretarea unui pitic slujitor, mereu zâmbăreț și tăcut), și cu un Val Kilmer care-și rostește replicile cu greutatea unui om care pare chinuit de teribile dureri de stomac. 

             

            Masters Of The Universe (regia: Gary Goddard, 1987)

             

            haa

             

            În acest film, inspirat dintr-un set de action figures, Dolph Lundgren e un soi de Thor, dar fără umor și cu maxilarele îmbibate în ulei de plajă. Se luptă cu Skeletor (Frank Langella, cu o mască scheletică de cauciuc atașată atat de prost de cap încât pare să-i pice în fața picioarelor în orice moment) pentru stăpânirea universului. Un dwarf deține însă Cheia Cosmica, așa că lupta dintre cei doi (evident, fiecare cu gașca lui) va continua în California. Filmul poate trece cu ușurința ca o adevarată plăcere vinovată; e drept însa – o plictiseală uriașă. Dar ceea ce este aproape unic la el e felul în care se desfășoară confruntarile fizice dintre personajele de pe ecran. Cei angajați în tot soiul de lupte corp la corp, terestre și spațiale, nu par să se fi întâlnit vreodată pe platou. Nu de puține ori, în cadre super-scurte (de două, maxim trei secunde) personajele lovesc aerul cu pumnii și picioarele, luptele fiind ulterior „aranjate” la masa de montaj. Decorurile diferite aflate în spatele lor trădează logica unei lupte care ar fi trebuit să se întâmple în același spațiu de filmare. E nevoie însă de o privire atentă pentru a savura și aceste momente ilar-suplimentare.

            Comenteaza Subiectul
            Numele tau Email-ul tau Comentariul tau Introdu codul alaturat

            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site

            Comentariile Utilizatorilor