Vrei la cinematograf?
        Filme
          Actori si regizori
            vezi toate rezultatele »

            CONTUL MEU

            Creeaza cont

            Avatar-ul lui Spielberg

            31 martie 2018, Autor: Iosif Prodan
            Camera Secreta
            Bloguri Partenere
            Articolele cele mai citite
            Aboneaza-te la Newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Abonarea s-a facut cu succes!
            Articolele cele mai comentate
            Autori Filmsi
            Am gasit Pentru tine

            Într-un viitor nu foarte îndepărtat, întreaga populație a planetei o să trăiască mai mult în Realitatea Virtuală decît în cea obișnuită, according to Steven Spielberg. Deși încadrat la SF (fără să fie unul), Ready Player One nu e altceva decît un film pentru copii, un video-game 3D care depășește tot ce s-a făcut în domeniu pînă acum.

             

            Pe cît de spectaculos e în efecte și referințe care apar în aproape fiecare secvență, pe atît de sărăcăcios și inept e în materie de scenariu. Poate pentru că e adresat unui public cu o vîrstă de maxim 14 ani, unde poveștile și jocurile video sînt ceva normal și dezirabil, iar tensiunea erotică dintre două personaje de sex opus (căci heteronormativitatea pare să fie un status quo la nivelul mainstream-ul hollywood-ian de acest gen) nu depășește nivelul unui sărut. Asta nu explică însă lipsa unei viziuni limitate asupra viitorului, în care singurul lucru diferit față de ce trăim acum va fi o ambi-valență mult mai pronunțată între virtual și real. Nimic politic nu este chestionat, nimic social nu pare să fie schimbat, iar “conflictul” dintre corporații și indivizi se amplifică și se mută și în imaginație, depășind cotidianul.

             

             

            Personajul principal e Wade, un adolescent orfan a cărui viață se petrece aproape exclusiv într-un joc video unde pare să fie destul de bun. Jocul se numește Oasis și e creat de un tip care seamănă destul de mult cu Steve Jobs (asemănarea e sugerată chiar de realizatorii filmului). Halliday a murit lăsînd întreaga sa avere și moștenire creativă celui care reușește să cîștige jocul. Cum asta implică și foarte mulți bani (despre care e puțin cam greu să ne dăm seama, din film, la ce ar ajuta), o corporație, IOI, pune la bătaie o armată de jucători și de specialiști a căror scop e să dezlege misterele în care se învăluie calea spre victorie. Conflictul narativ are loc, așadar, între adolescentul nostru și corporația condusă de Sorrento, un fost intern al lui Halliday.

             

            Așa cum vom putea observa atît pe parcursul filmului (care se împletește aproape complet cu parcursul narativ al jocului, senzația fiind că urmărești mai degrabă un video-game decît un film), cît și în final, pasiunea și plăcerea de a te juca - și nu doar de a cîștiga - e cheia succesului. Nu că ne-am fi îndoit vreo secundă de capacitatea adolescentului nostru de a cîștiga (ce șanse are o corporație care deține toate resursele posibile în fața unui puști animat doar de pasiunea pentru Oasis și pentru creatorul acestuia?), dar o lume în care the bad guys win produce o insatisfacție mentală cu care spectatorul ideal al unui astfel de film nu poate funcționa.

             


             

            Deși narațiunea și mizele ei nu par să se adreseze unui public cu o vîrstă mai mare de 14 ani, din prisma complexității scenariului și a multor referințe culturale actuale (Stăpînul inelelor sau filme extrem de similare cu Ready Player One, precum The Maze sau The Hunger Games) Spielberg plasează aici și referințe ceva mai vechi, dinspre anii ‘80. De la jocurile video Atari (pe care puștii din ziua de azi l-au văzut probabil doar pe youtube), la păpușa Chucky sau The Shining al lui Kubrick - acestea par să fie ancore pentru un public ceva mai în vîrstă. Firește, public span-ul unui blockbuster de acest gen trebuie să fie cît mai larg, nu poți capta întreaga atenție publică doar cu un singur segment social, însă miza aceasta e insuficient susținută de miza narativă a întregului film.

             


             

            Probabil scopul plasării nenumăratelor referințe e să facă din Ready Player One un summum al tot ce înseamnă cultura pop americană din ultimii 30-40 de ani, conferindu-i astfel un rol de sinteză și de meta-film. Aglomerarea de intertextualități ar fi putut funcționa dacă narațiunea care stă la baza filmului ar fi dovedit ceva mai multă ingeniozitate și n-ar fi rămas la nivelul schematic la care se prezintă.

             

            Foarte posibil Ready Player One va întra în mentalul colectiv măcar prin 3D-ul care funcționează non-stop ca un roller coaster din care cobori abia după două ore și jumătate, depășind alte încercări similare din ultimii ani. La fel de posibil e și faptul că nu va putea depăși însă succesul Avatar-ului făcut de James Cameron, neavînd susținerea unei povești ceva mai clasic formulate și nici inovația tehnologică care aici e doar îmbunătățită și nu descoperită. Căci, din păcate pentru întregul demers, Ready Player One nu aduce nimic nou în mod esențial.


            Comenteaza Subiectul
            Numele tau Email-ul tau Comentariul tau Introdu codul alaturat

            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site

            Comentariile Utilizatorilor