Vrei la cinematograf?
        Filme
          Actori si regizori
            vezi toate rezultatele »

            CONTUL MEU

            Creeaza cont

            Best Of: 10 filme care au câștigat Palme D’Or

            22 mai 2018, Autor: Sebastian M. Ceolca
            Camera Secreta
            Articolele cele mai citite
            Aboneaza-te la Newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Abonarea s-a facut cu succes!
            Autori Filmsi
            Am gasit Pentru tine

            În contextul ediției cu numărul 71 a Festivalului de Film de la Cannes (care și-a închis porțile în weekend), am găsit că-i necesară o retrospectivă a filmelor care au câștigat cel mai râvnit premiu european. Desigur, așa cum bine știm, un premiu (oricât ar fi el de mare) nu certifică valoarea unui film, astfel încât, pentru câteva dintre ele, Palme D’Or a fost (și rămâne) doar un simplu amănunt. Statutul de neîndoioase capodopere (sau de filme-cult), pe care și le-au câștigat aproape instantaneu sau odată cu trecerea timpului, (re)confirmă lipsa importanței acestei distincții. Totuși, probabil că Palme D’Or ocupă un loc special deasupra șemineului lui Scorsese, al lui Tarantino, al lui Coppola și/sau al fraților Coen! Însă, cu sau fără importanța acestui mare premiu în palmares, am ales 10 filme care, cu siguranță, au fost foarte fericite atunci când l-au înșfăcat. (Evident, alegerile sunt cât se poate de personale, cu regretul aferent față de cele care au picat sub linie.)

             

            Taxi Driver (regia: Martin Scorsese, 1976)

             

            „Într-o zi o să vină o ploaie adevărată și-o să măture toată scursura asta de pe străzi” – mormăie, la un moment dat, nemulțumitul șofer de taxi Travis Bickle (interpretat cu o copleșitoare intensitate de Robert De Niro), înainte de a colapsa total. Declinul lui este și azi dureros de privit, iar un portret mai întunecat al unui om care îsi caută perpetuu sensul în viață, cu greu se mai poate găsi în cinema. Taxi Driver încă zdruncină din temelii fundamentele morale ale unei societăți disfuncționale, prin prisma unui elogiu sarcastic adus vieții urbane. E o capodoperă neliniștitoare care indică, de asemenea, primul rol faimos al lui De Niro în filmele lui Martin Scorsese.

             

             

            Apocalypse Now (regia: Francis Ford Coppola, 1979)

             

            Într-o scenă iconică, elicopterele se ridică în lumina răsăritului soarelui în timp ce Kilgore (Robert Duvall) pune muzică de Wagner în elicopterul său, pe care stă inscripționat „Death from Above”. O confruntare coșmărească deasupra Viet-Cong-ului e pe cale să se întâmple. Filmul e o adevarată antologie de personaje sărite de pe fix. Cei mai proeminenți sunt Kilgore (un dement carismatic și un maniac al războiului) și, bineînțeles, colonelul Kurtz (Marlon Brando) – un guru cu mințile total pierdute care a trecut, între timp, de partea dușmanilor. Singurul echilibru în acest film de război, singurul exemplu de normalitate, îl constituie căpitanul Willard (Martin Sheen), în odiseea lui printr-un Vietnam mistuit de orgii de flăcari, răcnete și împușcături. Filmul lui Coppola descrie cu atâta exactitate realitățile războiului, încât nebunia încadrată în el s-ar putea simți cu ușurință ca o reprezentare pură a iadului însuși.

             

             

             

            Wild at Heart (regia: David Lynch, 1990)

             

            Filmul lui Lynch care a înhățat Palme D’Or în 1990, e un road-movie pervers, violent, amuzant, genial de lunatic, care întoarce pe dos romance-ul atât de notoriu dintre Bonnie și Clyde. E o in(ter)venție comică despre  fuga unor îndrăgostiți de o mamă furioasă, un detectiv particular și un hit-man, care, astăzi, amintește lesne de un Lynch timpuriu. Wild at Heart e unul dintre cele mai bune filme ale lui și o primă demonstrație actoricească de nota zece venită din partea lui Nicolas Cage.

             

             

            Barton Fink (regia: Joel Coen; scenariu: Joel Coen și Ethan Coen, 1991)

             

            Barton Fink (John Turturro) e un scriitor care întâmpină, uneori, serioase probleme de concentrare. Un coșmar suprarealist bate la ușa hotelului, odată cu apariția lui Charlie (John Goodman) – un agent de vânzări inconfortabil de prietenos, ciudat, guraliv și excesiv de insistent. Sunt greu de arătat, exact, punctele narative în care realismul crează punți spre manifestări comportamentale ilogice (implicit inexplicabile). Dar frații Coen nici nu au căutat asta în această amețitoare satiră stridentă. Ceea ce au căutat a fost umorul feroce, care se propagă de la scenă la scenă. Asta face din Barton Fink un deliciu absolut.

             

             

             

            Pulp Fiction (regia: Quentin Tarantino, 1994)

             

            Cel de-al doilea film al lui Tarantino (după Rezervoir Dogs și înainte de Jackie Brown) rămâne încă unul dintre cele mai îndrăgite ale sale. Însă aluziile lui narative (dezvoltate într-un cadru stilistic în care crime adunate într-o colecție cronologic-dezordonată își găsesc puncte comune) face apel, mai ales, către cunoscătorii de cinema și devoratorii de pop-cultură. Tarantino își permite totul: sare de la Douglas Sirk la Howard Hawks și de la kung fu la Jean-Luc Godard, trecând prin răsturnări de situații năucitoare, monologuri cult-năstrușnice, estetici extravagante și incredibile (mai mult sau mai puțin în această ordine).

             

             

            Elephant (regia: Gus Van Sant, 2003)

             

            La o primă vedere, filmul poate părea un semi-documentar despre rutina liceeană – privită distant, cu tot ceea ce implică ea, care culminează cu o colosală dramă adolescentin-armată. Însă la o privire mai atentă, filmul e un adevărat manifesto, în care Van Sant se apropie cu maximă forță de acest subiect (altminteri, totalmente anti-John Hughes), scăldat din plin în sentimente de mânie, neîncredere și tristețe. Nu e ușor de privit, însă a fost unul dintre cele mai provocatoare și îndrăznețe filme ale anului 2003.

             

             

             

            4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (regia: Cristian Mungiu, 2007)

             

            „Acesta nu este un film despre avort” – e titlul cronicii scrise de criticul Alex. Leo Șerban, aproape imediat după lansarea filmului. Nimic mai adevărat! Însă, din reflex, mulți încă îl mai identifică după această grabnică percepție – manifestată încontinuu la un nivel aproape colectiv. Despre el s-a scris enorm (unii critici străini abia acum îl recuperează), iar cronicarii încă se întrec în observații pertinente, de toate facturile. În orice caz, 4, 3, 2 rămâne triumful cannez al anului 2007 și, fără îndoială, unul dintre cele mai mari filme pe care le-a dat cinematografia românească.

             

             

            Das Weisse Band / The White Ribbon (regia: Michael Haneke, 2009)

             

            Mergând parcă pe principiul „culoarea ucide emoția personajului”, Michael Haneke se întrece pe sine cu acest film alb-negru. Atmosfera „alarmantă”, sumbră, încontinuu apăsată, dar aprig și detașat controlată, dezvoltă caractere și întâmplări tulburătoare; de astă dată, însă, cu un plus de empatie ce-i este atribuită în totalitate personajelor-copii și a însemnelor/traumelor pe care aceștia umil și le reprimă. Dar tocmai aceasta „nevinovăție juvenilă” constituie pentru Haneke, și pentru majoritatea interpretărilor critice, transformarea copiilor în viitorii naziști din războiul ce va urma la câțiva ani după evenimente. The White Ribbon este un adevărat triumf esthetic, care exprimă cu naturalețe emoții pure, nealterate de detașarea prin care regizorul vede desfășurarea poveștii din spatele camerei de filmat.

             

             

             

             

            The Tree of Life (regia: Terrence Malick, 2011)

             

            Filmul lui Malick despre viață și moarte (văzut de autor într-o manieră aproximativ biblică), subliniază gros ideea că fericirea poate exista și în cele mai nesemnificative lucruri – într-o atingere, într-o privire, în iarba gazonului din fața casei sau în scoarța unui copac. E copleșitor de intimist (deși, pe alocuri, e prea pretențios pentru binele lui) și vorbește despre copilarie mai bine decât au făcut-o multe filme înaintea lui (sau după el).

             

             

             

            Amour (regia: Michael Haneke, 2012)

             

            Georges și Anne sunt octogenari. Sunt cultivați și sunt profesori de muzică pensionați. Fiica lor este și ea muzician și-i vizitează destul de des. Într-o zi, Anne suferă un atac cerebral. Astfel, dragostea dintre bătrâni e pusă la grea încercare. Dacă se poate spune cu certitudine un lucru despre Haneke, acela esta că cineastul nu semnează filme care se adresesează spectatorului cu un grad de sensibilitate ridicat. Amour este unul dintre cele mai elocvente exemple. Povestea asta de dragoste încheiată tragic, care rezidă în iubire necondiționată și în degradare fizică, nu e pentru oricine.

             

            Comenteaza Subiectul
            Numele tau Email-ul tau Comentariul tau Introdu codul alaturat

            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site

            Comentariile Utilizatorilor