Vrei la cinematograf?
        Filme
          Actori si regizori
            vezi toate rezultatele »

            CONTUL MEU

            Creeaza cont

            Cele mai bune 5 filme horror din 2019, până în acest moment

            4 iunie 2019, Autor: Sebastian M. Ceolca
            Camera Secreta
            Articolele cele mai citite
            Aboneaza-te la Newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Abonarea s-a facut cu succes!
            Autori Filmsi
            Am gasit Pentru tine

            Anul cinematografic horror se află abia la jumătate, însă cîteva filme de o calitate neîndoielnică deja au ieșit în față. Întocmai anilor trecuți, cele mai multe surprize plăcute consider că vor veni din partea unor filme care nu și-au trîmbițat sosirea. Din experiență, ca un atent observator al genului, am constatat că majoritatea filmelor horror cel puțin memorabile continuă, de cîțiva ani încoace, să vină din zona producțiilor independente. Filmele lansate de mari case de producții și-au cîștigat deja admiratori încă de pe vremea cînd și-au anunțat premiera și si-au lansat trailerele. Aici, s-ar încadra lesne It: Chapter Two – film care, cu siguranță, e așteptat cu sufletul la gură de mulțimi care vor umple sălile de cinema. Pe de altă parte, filme precum Us, al lui Jordan Peele, și noul Pet Sematary și-au jucat deja cărțile; nu tocmai norocoase – aș zice, strict din punct de vedere valoric –, considerîndu-l pe primul supraapreciat, iar pe-al doilea mult prea timid. Un oareșce potențial ar putea avea Scary Stories to Tell in the Dark, o antologie al cărui producator executiv e Guillermo del Toro, cît despre The Lighthouse (al doilea film al lui Robert Eggers, care tocmai ce și-a avut premiera la Cannes) – așteptările sînt uriașe. Dar pînă să trag linie la sfîrșitul anului, cu obișnuitul Top Ten (căruia, mai mult ca sigur, îi voi mai adăuga și cîteva mențiuni speciale), acestea sînt cele mai bune cinci filme horror care n-au avut nevoie de fanfară ca să-și arate mușchii.   

             

            Piercing (regia: Nicolas Pesce) 

             

            Scurt, pentru cei care detesta metraje lungi (doar 1h si 20 de minute), intens, sexy și deopotrivă brutal, filmul lui Nicolas Pesce (autorul neliniștitorului The Eyes Of My Mother), imaginează un segment din viața unui barbat căsătorit care vrea să devină un criminal în serie. Debutul ăsta pe care și-l pregătește exersînd în intimitatea băii sale și a camerei de hotel îi va rezerva o surpriză nu tocmai plăcută, atunci când va întâlni o prostituată – cu gânduri mult mai sinistre și întunecate. E un film în care toata lumea e nebună, în special cei doi – interpretați de talentatul (oarecum, și deocamdată, obscur) Christopher Abbot și deja cunoscuta Mia Wasikowska. Extrem de stilizat, de-a dreptul dement și scăldat din belșug în soundtrack-uri superbe, Piercing poartă cu el un omagiu adus filmului giallo, sub forma unei îndrăznețe glume sado-maso. În plus, face vizibil cu ochiul și iconicului film din 1999 al lui Takashi Miike, Audition.

             

            The Hole in the Ground (regia: Lee Cronin)

             

            Mamele singure cu copii preadolescenți au fost întotdeauna curtate de cinemaul horror. Cel mai recent exemplu ar fi The Babadook. De data asta însă, raportul mamă-fiu se schimbă, dar păstrează din gen ce este mai bun – în sensul că acest debut, întocmai filmului lui Jennifer Kent, are alt obiectiv decît perpetuarea mult prea banalelor sperieturi bruște. O mamă și fiul ei, Chris, se mută într-o zonă rurală din Irlanda. Și, ca și cum toată întinderea din proximitatea lor n-ar fi suficient de sinistră, în pădure mai există și-o groapă imensă care se adîncește încontinuu. Ea va sta la baza dispariției copilului și a apariției lui aproape imediată, cu diferența că va manifesta un comportament cel puțin bizar. Desigur, filme cu copii-impostori, încadrați în înteriorul atît de binecunoscutei teme a invaziei corporale s-au mai văzut. De fapt, acest film își amintește foarte bine de ele, venind cu niște soluții regizorale destul de convenționale, în întîmpinarea acestei terori specifice instalate în sînul unor ramașițe de familie. Totuși, The Hole in the Ground reușeste performanța de a fi profund de înfricoșător – și asta printr-un adîncit proces emoțional al unei mame care-și privește fiul cu suspiciune pînă nu-l va mai recunoaște deloc.

             

            The Wind (regia: Emma Tammi)

             

            Acest remarcabil western-horror debutează cu o scenă care pare a fi aproape de deznodămînt. Camera de filmat se deplasează ușor deasupra colbului din fața unei cabane din lemn în care stă, înmărmurită, o femeie. Rochia ei, plină de sînge, anunță că ceva îngrozitor s-a întîmplat. Doi bărbați, care tocmai au descălecat caii în fața ei, par să înțeleagă mai bine decît noi ce s-a petrecut acolo. Într-un parcurs narativ care favorizeaza isteria cauzată de izolare, a depresiei prenatale, a halucinațiilor, a febrei religioase tipice acelor vremuri și a supranaturalului, The Wind flirtează cu ceva original: westernul horror feminist. Filmul e aproape o capodoperă a genului, în măsura în care genul utilizeaza tactici stilistice pe care le-am mai tot întîlnit. În plus, acțiunea, desfăsurată în două planuri temporale (de tip înainte-și-după) are loc într-o perioadă în care horrorul actual abia dacă mai îndraznește să existe.

             

            The Head Hunter (regia: Jordan Downey)

             

            Un luptător medieval vînează creaturi monstruoase care amenință liniștea epocii. O goarnă se aude în depărtare, probabil dintr-un castel, anunțîndu-l (din nou și din nou) de un pericol iminent – altfel, destul de bine gestionat de luptătorul în armură, considerînd că bordeiul în care trăiește e ticsit de capete-trofee înfipte în țăruși. Dar marea lui provocare o constituie exterminarea monstrului suprem, care i-a ucis fiica acum mulți ani. Astfel, colecția lui de pe pereți ar fi desăvîrșită. Filmul poate fi un adevărat masterclass regizoral, al unei povești neinteresate de dialoguri. E o poveste spusă doar din montaj abrupt, din cadre scurte care ne introduc în rutina violentă a razboinicului, și din efecte auditive. Copleșitor de atmosferic (scenografia joacă un rol deosebit de important aici; Evul Mediu, cel puțin în horror, n-a arătat niciodata mai autentic), The Head Hunter e realizat de niște oameni aflați la început de drum, girați de celebra școală de efecte speciale practice Stan Winston. Găsesc ca e foarte interesant parcursul pe care îl va urma acest Jordan Downey. În mod cert, cu acest film, se apropie destul de mult, strict din perspectiva stilisticii vizuale, de ceea ce facuse Refn în 2009, cu Valhalla Rising.

             

            I Trapped the Devil (regia: Josh Lobo)

             

            Un bărbat și soția lui merg, de Crăciun, într-o vizită-surpriză la fratele acestuia. Omul nu e tocmai fericit de apariția celor doi în pragul ușii, ba mai mult, ține morțis să le facă o mărturisire: în pivnița îl are închis pe Diavol însuși. Dar ceea ce poate părea o premisă ridicolă, se transformă treptat într-o aproximativă piesă de teatru horror extrem de apăsătoare. Șocul mărturisirii, scepticismul și paranoia, încep să-si facă loc în discuțiile celor trei. Aberează oare fratele înfricoșător de singuratic a cărui ușa de la pivnița e blindată de lacate sau vocea diavoleasca din spatele ei, care imploră eliberare, e doar o închipuire? E un slow burning aproape hitchcockian, care face semnal către formele de paranoia clasice, întîlnite adesea în filmele notoriului regizor. Filmul lui Josh Lobo e unul care sufocă vizual-atmosferic, prin spațiul strîmt și întunecat în care se desfășoară, e enervant de bun – nu livrează răspunsuri ușoare, e ambiguu dar pătrunzător.  

            Comenteaza Subiectul
            Numele tau Email-ul tau Comentariul tau Introdu codul alaturat

            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site

            Comentariile Utilizatorilor