Vrei la cinematograf?
        Filme
          Actori si regizori
            vezi toate rezultatele »

            CONTUL MEU

            Creeaza cont

            Cele mai bune 9 filme horror de tip found footage

            8 august 2018, Autor: Sebastian M. Ceolca
            Camera Secreta
            Articolele cele mai citite
            Aboneaza-te la Newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Abonarea s-a facut cu succes!
            Autori Filmsi
            Am gasit Pentru tine

            Found footage-ul (sau înregistrarea recuperată/gasită) e una dintre cele mai răspândite forme de manifestare stilistică a cinemaului horror. Subgenul se caracterizează prin imagini nefocalizate (adesea, camera de filmat este într-o continuă, amețitoare, mișcare), calitate audio îndoielnică și propagarea sentimentului de participare a spectatorului (în cele mai multe cazuri, povestea de pe ecran este văzută dintr-o perspectiva strict subiectivă, aceea a cameramanului).

             

            De asemenea, în mod obișnuit, found footage-ul horror își ucide personajele – altfel, întregul concept de „înregistrare găsită” nu prea și-ar mai avea rostul. Popularitatea (și popularizarea) lui e copleșitoare. Detestat sau adorat (în funcție de caz și/sau de gusturi), found footage-ul a ajuns atât de frecventat de regizori debutanți (uneori regizori-amatori care-și exersează mâna, căutându-și propria lor identitate vizuală) sau de regizori deja consacrați încât, probabil, chiar în momentul scrierii acestor rânduri, cineva, undeva, tocmai ce filmează unul sau deja l-a terminat. Sigur că dintr-un subgen atât de frecventat și, implicit, aglomerat, filmele care ies cu adevărat în față nu sunt foarte multe. Astfel, din toata imensitatea lui caracteristică, am ales vârfurile de lance – cele mai ascuțite, cele mai pătrunzătoare.

             

            The Blair Witch Project (regia: Daniel Myrick și Eduardo Sánchez, 1999)  

             

            blair

             

            BWP a apărut într-un moment în care horrorul era sufocat de sperieturi facile, cauzate de zgomote asurzitoare și de tot soiul de convenții regizorale. Când vine vorba de acest film, mulți nu realizează încă impactul pe care l-a avut asupra cinemaului horror modern. În 1999, regizorii Daniel Myrick și Eduardo Sánchez au dat peste cap toate normele cunoscute până în acel moment despre filmul horror pseudo-documentar (cu excepția brutalului înaintaș Cannibal Holocaust, din 1980, al lui Rugero Deodato). Filmul ăsta indie făcut cu bani de buzunar, despre trei studenți la cinematografie care pleacă în căutarea unei vrăjitoare legendare (și care, evident, nu se vor mai întoarce) a fost perceput la vremea lui ca o ciudățenie de către cea mai mare parte a spectatorilor, în special datorita atitudinii sale vizuale neconvenționale și inconfortabile. Orice film de această factură, fie că este conștient sau nu, îi datorează existența stilistică lui The Blair Witch Project – altminteri, și el o legendă în sine. Campania publicitară originală, bazată pe speculații și zvonuri, a făcut din el unul dintre cele mai profitabile filme independente din istoria cinemaului. Dar cifrele contează mai puțin atunci cînd este reamintit acest film. Îl reamintim uneori pentru că a rămas groază pură, de foarte multe ori greu de egalat. 

             

            The Atticus Institute (regia: Chris Sparling, 2015)

             

            atticus

             

            Evenimentele au loc în anii ’70, în contextul în care oamenii de știință americani se aflau la întrecere cu cei ruși. Doctorul West era de părere că se află știința serioasă de descoperit în spatele parapsihologiei, telekineziei și a anumitor abilități psihokinetice. După câteva eșecuri înregistrate cu niște impostori, intră în scenă Judy Winstead – o femeie care arată ca o învățătoare și care s-a dovedit în scurt timp capabilă de niște puteri ce au demonstrat că armata americană din deceniul șapte era alcătuită numai din idioți ambițioși. Iadul se dezlanțuie în interiorul unei mici camere de sticlă, care se extinde apoi într-un laborator plin ochi de specialiști de tot felul și de oficialități guvernamentale – altminteri un grup dubios,  ce va regreta teribil decizia de a o transforma pe Judith într-o armă biologică. Firul poveștii (pusă în scenă cu actori, într-un format stilistic de found footage) e întrerupt sistematic de mărturiile membrilor familiei lui West, de oamenii care au supraviețuit masacrului din laborator și de personaje misterioase care s-au aflat în spatele proiectului de la bun început. The Atticus Institute este un film care ficționalizează presupuse adevăruri, doar că prin intermediul unui faux-documentary cât se poate de… „veridic”. 

             

            The Borderlands (regia: Eliot Goldner, 2014)

             

            borderlands

             

            O echipă de cercetatori ai Vaticanului e trimisă într-o zonă rurală, britanică, în urma unor activități paranormale semnalate într-o mică biserică. Echipa începe sa se îndoiască serios de raționamentul din dotare, aflat în conflict cu lucrurile pe care le văd și pe care nu și le pot explica. Firul evenimentelor din biserică adâncește întorsături de situații întunecate, îndată ce o entitate sinistră pare să fi fost trezită. Filmul ăsta britanic cu buget redus, dovedeşte că într-un found footage nu sunt suficiente mişcările ameţitoare de cameră și momente înfricoşătoare pentru a obține un maxim de eficienţă (horror), ci e nevoie şi de o bună construcţie a personajelor, a dialogurilor şi a unui povești care să facă posibilă interpretări actoriceşti excepționale. Şi, cu toate că filmul te poate conduce lesne cu gândul la The Last Exorcism, este suficient de intens şi de visceral încât să se facă remarcat în rândurile speciei found footage.


            Afflicted (regia: Derek Lee și Clif Prowse, 2014)

             

            afflicted

             

            Doi prieteni foarte buni pleacă într-o călătorie în jurul lumii. Își vor documenta pas cu pas experiențele, dar vacanța lor capăta direcții macabre îndată ce vor întâlni, în Paris, o femeie frumoasă care-i va lăsa pe unul dintre ei să se descurce cu o mușcătură dubioasă ce tocmai i-a aplicat-o violent în camera de hotel. Ambițios și exemplar regizat într-un aparent haos vizual, filmul este un amestec remarcabil între body horror-ul The Fly al lui David Cronenberg și found footage-ul Chronicle.

             

            The Bay (regia: Barry Levinson, 2012)

             

            bay

             

            Un parazit misterios ajunge în apa potabilă a unui orășel. Rezultatul? Peste 700 de locuitori mor în cele mai oribile moduri. Trei ani mai târziu (pe parcursul duratei de 24 de ore), un reporter încearcă să facă lumină în acest caz îngreunat de autorități corupte. The Bay e un horror found-footage puternic și nemilos care, prin prisma subgenului, trage cu semnificativă forță un semnal de alarmă eco-activist. Rămâne cel mai neliniștitor, veridic și pertinent exemplu (și) al eco-horrorului actual. De fapt, după cum foarte bine remarca și criticul japonez Kaori Shoji de la Japan Times: „The Bay could be what Judgment Day will really look like.”

             

            Paranormal Activity (regia: Oren Peli, 2009)

             

            paranormal

             

            Primul film din franciză, care marchează și debutul scenaristului și regizorului Oren Peli, rămâne cel mai eficient și înfricoșător dintre toate. De fapt, restul nu au făcut decât să-și justifice existența prin prisma succesului acestuia. E greu să nu remarci că Peli reușește sa construiască groază pură doar prin niște pudră împrăștiată pe podea și printr-o serie de zgomote asurzitoare, a căror sursă rămâne nevăzută, venind din bucătăria casei. Oren Peli a realizat filmul în numai șapte zile, în propria lui casă – altminteri, suficiente încât să realizăm că ceea ce este cu adevărat înfricoșător nu se întâmplă neapărat în fața ochilor nostri, ci în spații pe care nu le vedem.  

             

            REC (regia: Jaume Balaguero și Paco Plaza, 2007)

             

            rec

             

            O epidemie bizară se răspândește cu rapiditate într-un bloc de apartamente. O reporteră și cameramanul ei însoțesc în interiorul clădirii o echipă de pompieri și un polițist. Groaza propagată acolo împing autoritățile să izoleze imobilul în carantina, cu ei înăuntru. În 2009, cei doi regizori spanioli de filme horror erau în plină ascensiune. Cu acest found footage au dovedit că suspansul, intensitatea și frica se instalează atât de simplu, dar atât de eficient, pe scara unui bloc și sub tocurile unor uși. Chiar și după revizionari, filmul are forța să te lase la sfârșit absolut epuizat.

             

            V/H/S/2 (antologie, 2013)

             

            V/H/S/2

             

            Net superior primului V/H/S (2012) și incomparabil mai bun decât cel de-al treilea, V/H/S: Viral (2014), filmul conține o serie de episoade (realizate de regizori cunoscuți de filme horror) pe care niste ghinioniști curioși le vor găsi filmate în format VHS într-o clădire abandonată. Desigur, aceste casete video conțin mai mult decât o bandă magnetică – stau la baza existenței răului pur. Episoadele (unul mai tulburator, mai amuzant și mai neliniștitor decât altul) sunt o adevarată mană cerească pentru fanii horrorului hardcore. Tradiția anuală a V/H/S-ului s-a cam încheiat cu antologia din 2014, dar ce frumos ar fi să se poată relua!  

             

            Cannibal Holocaust (regia: Ruggero Deodato, 1980)

             

            cannibal

             

            Am păstrat crema cremelor pentru final. Pe scurt, o echipă de cercetători merg să documenteze viața unui trib de sălbatici din America de Sud. O altă echipă pleacă în căutarea lor, după ce dispăruseră în junglă. Găsesc doar materialele filmate de ei, materiale care vor dezvălui modurile oribile în care au murit. Cannibal Holocaust, de fapt și de drept părintele found footage-ului horror, s-a dovedit un adevărat șoc la vremea lui. Ba mai mult, încă rămâne cel mai feroce, scandalos și zguduitor film de acest tip. Deodato a mers până la extrem. De fapt, a mers pîna într-acolo încât, ulterior, după ce filmul a intrat în cinematografe, a fost arestat de poliție, convinsă că regizorul și-a ucis cu adevărat actorii. A fost nevoie de prezența lor în secție, pentru a arăta că sunt cât se poate de vii. Desigur, Deodato a fost eliberat. Acest mic incident poate părea amuzant acum, dar efectul found footage-ului care astăzi ne este foarte familiar, pentru spectatorii din anul 1980 era pură realitate. În orice caz, indiferent că ne raportam zilelor nostre sau anilor ’80, brutalul Cannibal Holocaust nu este pentru toată lumea – nici măcar pentru toți pasionații de filme horror.  

            Comenteaza Subiectul
            Numele tau Email-ul tau Comentariul tau Introdu codul alaturat

            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site

            Comentariile Utilizatorilor