Vrei la cinematograf?
        Filme
          Actori si regizori
            vezi toate rezultatele »

            CONTUL MEU

            Creeaza cont

            Cele mai proaste șase filme din 2019, până în acest moment

            24 iunie 2019, Autor: Sebastian M. Ceolca
            Camera Secreta
            Articolele cele mai citite
            Aboneaza-te la Newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Abonarea s-a facut cu succes!
            Autori Filmsi
            Am gasit Pentru tine

            Un film prost e greu de văzut în întregime, odată ce-ți dai seama cu ce ai de-a face. Excepție fac doar acelea care sînt atît de proaste că sînt bune – dar chiar și așa, preferabil ar fi ca ele să fie văzute cu gașca de prieteni. Însă nu este cazul aici, în grupajul pe care l-am alcătuit dintr-o sumă oarecum modestă de filme care sînt atît de proaste încît  pot fi dureros de privit. Ne aflăm doar la jumătatea anului, iar listele care au adunat deja aceste filme au un număr de titluri destul de generos. (Mă întreb cît de multe se vor acumula pînă la sfîrșitul anului!) Consultîndu-le deunăzi, preț de vreo 20 de minute, am constatat că pe multe dintre ele n-am reușit să le văd pînă la capăt. Am găsit însă cumva timp și răbdare de investit în șase filme duse la bun sfîrșit. Despre ele voi discuta mai jos – desigur, cu avertismentul de rigoare, în caz că n-ați avut nefericita experiență de a le fi văzut deja.  

             

            Serenity (regia: Steven Knight)

             

            Un pescar cam lefter (Matthew McConaughey) organizează excursii de pescuit cu turiști beți. El visează să prindă tonul cel mare despre care vorbește toata lumea, astfel încît problemele lui cu banii să ia sfîrșit. Pînă atunci, iubita lui mai în vîrstă (Diane Lane) îi mai dă bani să meargă la bar. Dar într-o zi, cu ochii înlăcrimați, apare lîngă barcă fosta lui soție (Anne Hathaway), care îi cere, pentru o sumă considerabilă de bani, să-i ucidă soțul – asta pentru că manîncă zilnic bătaie de la el, la fel și copilul din căsătoria cu pescarul nostru. El nu știe însă ce să facă. La fel și filmul. Nu prea are habar de nimic. Se căznește încontinuu să găsească măcar un sens dramatic unor situații oricum penibile, la fel cum încearcă și să înainteze în narațiune. E de o execuție scenaristică și regizorală lamentabilă, iar twist-ul final (căci în toată stupizenia lui mai vrea să ne și surprindă, să „ne lase mască”) e de o absurditate atît de colosală încât poate amuza copios. (Mă abțin cu greu să spun în ce constă.)

             

            Hellboy (regia: Neil Marshal)

             

            O revenire mai neinspirată a supereroului pe jumătate demon nici că se putea produce! De data asta, uriașul nostru roșu cu coarne tunse va avea de-a face cu Nimue (Milla Jovovich), o vrăjitoare antică care caută ceva răzbunare și vrea să distrugă omenirea. În filmul ăsta nu funcționează absolut nimic din cele două cu care ne obișnuise Guillermo del Toro. Carisma și umorul lui Hellboy sînt nule, scenariul e dezmembrat, iar CGI-ul pare a fi împrumutat de la începutul anilor 2000. De fapt, și cea mai mare problema a lui, este că te lasă absolut indiferent – în relație cu tot ce se întîmplă pe ecran. E ca fratele mai mic și incompetent al celor două regizate de del Toro. A văzut ce succes au avut, așa că a încercat să ia exemplu, a vrut să-și facă și el un nume. N-a reușit.

             

            Domino (regia: Brian DePalma)

             

            Doi polițiști din Copenhaga, un terorist ISIS, un agent CIA și mult non-sens. Cam asta scoate la bătaie cel mai recent film al unui cineast pentru care obișnuiam să am o mare admirație. În sensul ăsta, filmul e mai degrabă o dezamăgire totală. Suspansul și logica funcționează rar spre deloc în această revenire a cineastului sub coconul protector hitchcockian. Însă influențele celebrului regizor care au stat la baza formatoare a lui DePalma nu par să-l mai ajute acum. E limpede că DePalma face eforturi considerabile în a-l mai cinsti pe maestrul suspansului. Poate că el crede că și-a făcut corespunzator treaba, doar că de data asta nu-i mai reușește deloc. E un film care a întârziat prea mult la întîlnirea cu vremea lui, nu mai este unul actual, stilistic cel puțin – în ciuda dezbaterii problemelor puse de organizațiile teroriste. Este de-a dreptul trist de remarcat în ce punct se poate afla acum regizorul unor filme precum Carrie sau Scarface.

             

            Polar (regia: Jonas Akerlund)

             

            E clar că Netflix a învățat din filmele cu asasini profesioniști pe care le-a văzut, că e musai ca hit man-ul lui trebuie să fie la fel de scump la vorbă și să privească pe toata lumea (inclusiv pe cei din fața ecranului) cu adîncă încruntare. Zis și făcut! Dar asta nu ar fi neaparat o problemă, dacă filmul ăsta n-ar fi de o profundă urîțenie. Mads Mikkelsen (Duncan Vizla, aka The Black Kaiser) ucide pe oricine îi stă în cale sau vrea să-i facă de petrecanie. Se dă, așadar, verde la ucis masiv vreme de două ore, doar că într-o copie trasă oribil la xerox după John Wick. Ai vrea să uiti că ai văzut așa ceva, dar nu prea o să mai poți. E ca fazanul ăla hidos, prost împăiat, pe care l-ai văzut atunci cînd erai preșcolar în casa celei mai bune prietene a bunicii tale. Nu îl mai poți scoate din minte. Rămîne cu tine.

             

            The Silence (regia: John R. Leonetti)

             

            Mii de lilieci străvechi, despre care nu știm cum au suferit mutații (desi se constată lesne asta), sînt eliberați accidental dintr-o grotă. Se vor pune pe mîncat oameni (caci, da, marimea le permite!), dezlanțuind același tip de haos văzut de sute de ori în alte filme. Dar Stanley Tucci și familia lui își dau seama de-o chestie deosebit de importantă: ca să nu se trezească cu toți monstruleții ăia în spinare trebuie să se deplaseze, în afara orașului, într-o liniște absolută. Altfel spus, Netflix face totul greșit din ce-a vazut și înțeles în A Quiet Place. De fapt, indirect, îi face acestuia un mare serviciu – te face să-l apreciezi și mai mult. The Silence e încă o dovadă a lipsei de imaginație și a incompetenței din partea Netflix-ului, care, ca și în cazul lui Polar, ia totul de-a gata din alte filme. Măcar de-ar face-o cu ambele mîini!

             

            The Professor (regia: Wayne Roberts)

             

            Richard (Johnny Depp), profesor la o universitate, e diagnosticat cu cancer. Mai are șase luni de trăit. După ce înjură vreo cinci minute după primirea veștii, decide să facă totul pe dos, față de cum obișnuia s-o facă înainte. Adică el face subiectul unor interminabile șarje caricaturale de atitudini miștocărești – față de studenții cărora le predă, față de soția infidelă, față de șeful lui cu care se culcă de fapt nevastă-sa etc. Întreg filmul e ca o glumă proastă (și nu pentru că această comedie neagră ia peste picior tema morții, ci pentru că, în contextul aferent, este ca un banc slab, unul pe care ți-l tot repetă un prieten mai vechi, atunci cînd vă vedeți cel mult de două ori pe an) care nu face nici un sens – văzut măcar dintr-o perspectivă exclusiv umană. Astfel, ajunge sa devină extrem de enervant. E limpede însă că lui Depp i-a făcut o deosebită placere să joace acest personaj (în el regăsindu-se din plin, spun unii, excentricitatea actorului), dar cui îi pasă cît de bine s-a simțit el?  

            Comenteaza Subiectul
            Numele tau Email-ul tau Comentariul tau

            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site

            Comentariile Utilizatorilor