Vrei la cinematograf?
        Filme
          Actori si regizori
            vezi toate rezultatele »

            CONTUL MEU

            Creeaza cont

            Cele mai supraapreciate 10 filme din 2018

            16 ianuarie 2019, Autor: Sebastian M. Ceolca
            Camera Secreta
            Articolele cele mai citite
            Aboneaza-te la Newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Abonarea s-a facut cu succes!
            Autori Filmsi
            Am gasit Pentru tine

            Există și a existat dintotdeauna tendința generală de a acorda prea mult credit unor filme. Asta se întîmplă, de obicei, atunci când „valoarea” acelor filme începe să se propage pe toate căile. Uneori e ca o adevarată molimă: dacă majoritatea place un anumit film, e musai să ieși din rânduri și să te alături mulțimii. Nimic mai greșit. Nu de puține ori, avem de-a face doar cu niște filme medii (ca să nu spun mediocre), adesea problematice, a căror însemnătate poate fi pusă serios sub semnul întrebării. Multe dintre ele ajung să domine topuri anuale, să suscite discuții aprinse și/sau să provoace datul ochilor peste cap. Desigur, o astfel de listă de filme supraestimate nu poate fi decât una foarte personală, implicit asumată, clădită pe subiectivitate, pe felul în care mă raportez la titlurile de mai jos.

             

            Black Panther (regia: Ryan Coogler)

            black panther

             

            E drept că narațiunea deține o serioasă încarcătură politică. Asta îl diferențiază de alte filme marca Marvel, unele niște ingenue bufonerii. Însă doar cu așa ceva iese în evidență. E un film neobișnuit în universul Marvel, ceva ce depășește bariera simplului entertaining, el înseamnând și foarte mult pentru foarte mulți oameni. Dar tot ce reusește este să dea o palmă strașnică rasismului, uneori manifestat la scara globală. Unii ar crede că acest statement cinematografic e mai mult decât suficient. Din păcate nu e.

             

            Roma (regia: Alfonso Cuarón)

            roma

             

            Fără îndoială, Cuarón știe să filmeze locuri și oameni. Cadrele lui arată aici ca o frumoasă dezordine. Fiecare participant în cadru se mișcă într-o altă direcție decât celălalt, lăsând atenția spectatorului să fie captată, în mulțime, de persoana care îl interesează. Haosul ăsta de personaje și oameni, impecabil gestionat în imagini, amintește de un Fellini sau un Haneke. Mulți s-au arătat impresionați de povestea bonei (altfel un film pe care cineastul îl dedică femeilor din tinerețea lui) și de vizualitate (alegerea lui de a filma în alb-negru stabilizează legătura emoțională dintre spectator și protagonistă). Ar fi putut să fie o realizare cu adevărat remarcabilă, dacă nu ar fi jucat perpetuu cartea manipulării emoționale. Altfel spus, povestea asta a lui cât se poate de personală se ambiționează să fie a oricui.  

             

            Mission: Impossible – Fallout (regia: Christopher McQuarrie)

            misiune

             

            Trailerul filmului e dovada unei adevarate știinte aflată uneori în spatele editării unuia. E cu adevărat spectaculos. Filmul însă nu e atât de surprinzator pe cât probabil și-a dorit. Poate trece cu ușurință ca fiind cel mai bun din franciză, dar la nivelul întorsăturilor de situație, lucrurile nu stau foarte diferit de anterioarele din serie. Avem personaje care nu par ceea ce sînt și obișnuitele conspirații elaborate – dar asta mai învățasem cu toții și din celelalte. Desigur, Tom Cruise, acest Buster Keaton contemporan, își face singur cascadoriile – aspect pe care unii critici l-au găsit important de menționat în sprijinul filmului. E irelevant, mai relevant este că-i doar un blockbuster ceva mai șlefuit decât alte mediocrități.

             

            A Star Is Born (regia: Bradley Cooper)

            star is born

             

            Filmul ăsta e la fel de util ca o scrumieră pe motocicletă. S-au făcut deja vreo cinci până acum, și nu există niciun semn că se va mai opri vreodată. O variantă românească ar cam fi tot ce ne-ar mai lipsi. Prea multe despre el nu găsesc de spus. E un restart cuminte, făra sa ia vreo inițiativă – o melodramă cu de toate, un film îndesat, în care regizorul-actor Bradley Cooper pare să fie dublat de Jeff Bridges. E ca și cum i-ar fi furat vocea din "Crazy Heart". Fără nostalgii, recomand oricând varianta din 1954, a lui George Cukor sau măcar pe aceea din 1976, cu Barbara Streisand și Kris Kristofferson.

             

            Shoplifters (regia: Hirokazu Kore-eda)

            shoplifters

             

            E uimitor cum cel mai recent film al cineastului japonez a reușit să dea peste cap atât de multă lume. E adevarat că, în interiorului familiei reprezentate, e cât se poate de uman și de obiectiv. În exteriorul ei insa, filmul e o demonstrație pură de mizerabilism japonez. Regizorul-scenarist propagă ideea că și cei săraci pot fi fericiți. Nimic mai adevarăt, dar premisa asta nu se susține – considerând că filmul pare să plece la final cu certitudinea că a furat inimile tuturor. Mai mult decât supraestimat, "Shoplifters" e un film arogant – unul care crede că deține soluții stilistice pentru situația unor oameni care-și duc existența în condiții precare. În sensul ăsta, unii ar putea spune (mulți deja au și făcut-o) ca e ambițios, curajos. Nu e.  


            Deadpool 2 (regia: David Leitch)

            deadpool

             

            Cu toții apreciem un umor de calitate – fie el de orice proveniență. Bine, mai puțin acela german sau spaniol. Dacă primul "Deadpoolavea un dram de umor, acesta e la fel de funny ca un stand-up românesc dintr-un orășel de provincie, reprezentat de un comediant-cinefil local. Asta e cel putin paradoxal, considerând că Ryan Reynolds e un tip amuzant – personajului lui însă, nu. Asta nu înseamnă ca nu poate fi distractiv, dar meta-comedia asta provoacă mai degraba niste hohote de râs venite cel mult din cauza oboselii acumulate peste zi.  

             

            BlacKkKlansman (regia: Spike Lee)

            blackkk

             

            Cel mai nou film al lui Spike Lee e un amalgam de glumițe răsuflate cu K.K.K și gruparea Black Panther. Nu e nici de departe cel mai bun film al lui – așa cum s-au grabit unii cronicari să constate. În schimb, e ceva ce-ar fi putut avea umor dacă ar fi fost făcut de regizorul Boots Riley ("Sorry to Bother You"). Nici nu mă voi apuca să-i contest acuratețea istorică (așa cum a făcut-o criticul Jonathan Rosenbaum), din simplul motiv că acest studiu cultural al rasismului din Statele Unite, cu excepția secvenței-comentariu din zilele noastre, e o glumă căruia i se acordă prea multa atenție; mai mult, una care este prea mult luată în serios. Spike Lee e aici ca un Tarantino, dar searbăd.

             

            Cold War (regia: Pawel Pawlikowski)

            cold war

             

            Povestea asta de dragoste dintre un bărbat și-o femeie care se întâlnesc printre ruinele post-razboiului din Polonia pare să se grăbească încontinuu spre final. În mod normal – și probabil pe mâna altui regizor – filmul ăsta ar fi căpătat o greutate dramatică valabilă în minute mai multe. Dar nu, "Cold War" schițează doar din câteva mișcari un scenariu care ar fi trebuit să sape mai adânc în sânul studiului personajelor, al evenimentelor politice care le caracterizează existența, implicit nefericita lor soartă. Nu merg până într-acolo încât să spun că "Cold War" nu e un film bun, dar e prea scurt pentru binele lui.

             

            Annihilation (regia: Alex Garland)

            annihilation

             

            Best seller-ul SF al autorului Jeff VanderMeer (care a scris scenariul împreună cu regizorul Alex Garland) are parte de o ecranizare abstractă, mult prea apreciată de critici și fanii genului. O suită de actori talentați joacă personaje subdezvoltate, deținătoare de dialoguri absurde, totul într-o poveste (mult prea) hazardată. În ciuda unei muzici fabuloase, filmul e de o prețiozitate atmosferica de-a dreptul deranjantă. Spectaculozitatea lui rezidă în imaginea semnată de Rob Hardy. E cam tot ce reușește acest „SF al anului” – în rest, doar un exemplu al ambiguității artistice a filmului de gen inutil de pretențios.

             

            The Post (regia: Steven Spielberg)

            post

             

            În timpul mandatului prezidențial al lui Richard Nixon, apar o serie de documente secrete (mai exact, un tratat amplu despre războiul din Vietnam) pe care publicația New York Times decide să le publice. The Washington Post (în frunte cu Meryl Streep & Tom Hanks) le urmează exemplu, în ciuda apariției unor bariere majore ce le-ar putea pune chiar și libertatea în pericol.

             

            Noul film al lui Spielberg nu e mai mult decât o reverență în fața libertății de exprimare. Sigur că interpretarile eternilor Streep și Hanks sînt cel puțin notabile, dar, chiar și cu stropul de energie pe care cum îl dobândește în ce-l de-al treilea sfert așa îl și pierde, "The Post" e un film suficient de leneș încât să-si anunțe văditul caracter previzibil chiar dacă aceste evenimente îți sînt complet necunoscute. "The Post" nu e nici de departe thrillerul jurnalistic care ar fi trebuit să fie; are doar forma stilistică a unui deosebit respect pentru cei care au curajul să deconspire mușamalizări guvernamentale. E tot ce a reușit Spielberg.

            Comenteaza Subiectul
            Numele tau Email-ul tau Comentariul tau Introdu codul alaturat

            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site

            Comentariile Utilizatorilor