Vrei la cinematograf?
        Filme
          Actori si regizori
            vezi toate rezultatele »

            CONTUL MEU

            Creeaza cont

            Comedia horror în 10 mari exemple

            5 februarie 2019, Autor: Sebastian M. Ceolca
            Camera Secreta
            Articolele cele mai citite
            Aboneaza-te la Newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Abonarea s-a facut cu succes!
            Autori Filmsi
            Am gasit Pentru tine

            Comedia horror poate fi lesne înțeleasă ca un hibrid al horrorului – unul care provoacă cu bună știință trecerea de la intensitatea emoțională a terorii și suspansului către amuzament pur și general. Acest subgen al comediei, altfel unul foarte popular, e reprezentat de obicei de parodii – de exemplu, filmele cu monștrii din 1930 au fost parodiate în anii 1940 și 1950, iar horrorurile de tip slasher și splatter din anii ’70 și ’80 și-au găsit câțiva moștenitori parodici în anii 1990. Criticii au dezbătut dintotdeauna valorile culturale ale comediei horror, a esteticii ei care, adesea, se joacă pe linia subțire ce desparte horrorul propriu-zis și amuzamentul generat din el, implicit comedia horror care apelează, nu de puține ori, la deja supra-exploatatul gore. E adevarat că și această graniță e încălcată uneori accidental – nu sînt puține filme horror care s-au dovedit (aici, în cazul multora, și timpul care a trecut peste ele joacă un rol major) comedii involuntare. Dar nu despre aceste derapaje estetice dintr-un gen într-un subgen e vorba mai jos. Am ales zece filme (eliminând din listă serialele și comediile accidentale) care s-au remarcat prin respectarea cu strictețe a conceptului comediei horror, ceea ce a condus la o formă estetică propusă și la o corectă percepție a ei.

             

            Tucker and Dale vs Evil (regia: Eli Craig, 2011)

            tucker

             

            Doi hillbillies montani cu înfățișări înspăimântătoare dar cu suflete mari (Tucker și Dale) intră într-un conflict, care abundă în decese care mai de care mai sângeroase, cu un grup de tineri orășeni. Acest adevarăt război care începe între ei se remarcă, o bună bucată din metraj, prin perpetuarea neînțelegerii dintre cele două tabere. Altfel spus, falsul adevăr văzut din perspectiva tinerilor (sub forma unor mici momente) nu se potcovește deloc cu acțiunile întreprinse în realitate de cei doi. Filmul se joacă îndeajuns de mult cu această catastrofală neînțelegere încât să distreze copios. Ba mai și demontează niște preconcepții.

             

            Shaun of the Dead (regia: Edgar Wright, 2004)

            shaun

             

            Scenariștii Simon Pegg și Edgar Wright (care joacă și rolurile principale în film) au dat lovitura cu ăsta. Se pune într-o poveste o invazie cu zombi, umor britanic și morti ilar-violente și iese una dintre cele mai amuzante comedii horror dintotdeauna. Comediile cu zombi ne fac mai mereu cu ochiul, dar Shaun of the Dead încasează marele premiu. În plus, se joacă amuzant și cu ideea invaziei cu zombi în mijlocul unor tineri mereu preocupați de lucruri neimportante ca s-o mai observe, chiar și în curtea din spatele casei.

             

            Zombieland (regia: Ruben Fleischer, 2009)

            zombieland

             

            În timpul unei apocalipse cu zombi, patru supraviețuitori de vârste diferite încearcă să înfrunte urgia. În confuzia creată, la un moment dat, actorul Bill Murray este împușcat accidental în propria casă. Filmul e o comedie cu zombi delicioasă, o variantă americană a lui Shaun of the Dead, în care Woody Harrelson e un redneck violent ce macelărește nemorți pentru sport, mai puțin de nevoie. E funny, distractiv, plin de energie și, în orice caz, rezistă oricând unei revizionari.

             

            What We Do in the Shadows (regia: Taika Waititi, Jemaine Clement, 2015)

            shadows

             

            Filmul e un fals documentar care prezintă evenimente din viața unor vampiri moderni. Ei sînt colegi de camera, au vîrste cuprinse între 200 și 5000 de ani și se confruntă atât cu probleme tipice condiției lor, cât și cu altfel de probleme care ne sînt și nouă comune. Rezultă un delir total, un soi de This Is Spinal Tap dar cu vampiri, venit din partea regizorilor neo-zeelandezi care au creat nu mai puțin amuzantul serial HBO Flight of the Conchords. Umorul din acest film nu-i tocmai unul care să fie pe placul audienței mainstream (acest tip de stilistică nu e mereu primit cu brațele deschise), dar abundă în poante foarte bune care iau peste picior pop-cultura serioasă dezvoltată de-a lungul timpului în jurul filmelor cu vampiri.

             

            Re-Animator (regia: Stuart Gordon, 1985)

            re-animator

             

            Un doctor nebun inventează un lichid verde-fosforescent, cu care poate trezi la viață țesuturi moarte. După ce experimentează cu succes năbădăiosul ser pe o pisică moartă, e pregătit să treacă la un nivel superior – adică în morga orașului. Așa cum lesne se poate înțelege, lucrurile derapează grav. Re-Animator e o prelungire modernă a lui Frankenstein, dar care abundă în situații amuzante de tot felul (mai mult sau mai puțin digerabile), în gore și în efecte speciale over-the-top. În orice caz, capul vorbitor, separat de trup, face subiectul unuia dintre cele mai memorabile scene din istoria campy-horrorului.

             

            Fido (regia: Andrew Currie, 2007)

            fido

             

            În Willard, un oras idilic de prin anii ’50, în care toți vecinii se cunosc și sînt prietenoși între ei, zombi putreziți sînt livrați prin poștă. Sînt ca niște animale de companie, docili și buni servitori. Locuitorii orășelului sînt asigurați de compania care-i livrează că totul este sub control, nu există nici o primejdie în ceea ce-i privește. Evident că se înșeală. Fido a reprezentat la vremea lui o gură de aer proaspat în zona filmelor cu zombi care părea extenuată. Privind retrospectiv spre această satira (macabră), i se poate credita fără îndoială originalitatea. Astăzi, încă mai stârnește hohote de râs, împachetate în porții zdravene de gore, menite să satisfacă iubitorii de horror, dar nu numai.

             

            Dead Snow (regia: Tommy Wirkola, 2009)

            dead snow

             

            Un grup de studenți la medicină aflati la ski în Norvegia se trezesc într-o luptă acerbă cu un batalion de nemorți naziști. Așadar, scapă cine poate din acest teritoriu cândva ocupat de Hitler, în urma unui război brutal cu naziști mumificați de zăpadă care strică o vacanță de iarnă promițătoare. Nazisploitation-ul e o ramificație specifică a comediei horror. Pe cât de îndrăzneață e adesea, pe atât de ingenuă și distractivă e. Filmul ăsta nu face excepție de la această originală regulă – e distracție cât cuprinde. Nu se lasa mai prejos nici cea de-a doua parte (tot în regia lui Wirkola), la fel de sângeros, stupid și amuzant.

             

            The Evil Dead (regia: Sam Raimi, 1981)

            evil dead

             

            Debutul lui Sam Raimi, despre niște nefericiți care găsesc o carte letală în pivnița unei cabane izolate în care decid prostește să-și petreacă weekend-ul, rămâne unul dintre cele mai importante filme care a cimentat horrorul modern. Extrem de atmosferic și sclipitor de ilar, acest clasic-cult stă la baza existenței unui regizor care va mai avea multe de spus și arătat în sfera filmului horror. De asemenea, e doar începutul aventurilor ghinionistului Ash (Bruce Campbell), care trece prin încă două continuări și închide glorios cu recentul serial-tv Ash vs Evil Dead.


            Gremlins (regia: Joe Dante, 1984)

            gremlins

             

            Monstruleții ăștia nu trebuie expuși luminii naturale, nu trebuie spălați și, sub nici o formă, nu trebuie hrăniți după miezul nopții. Desigur că aceste reguli sînt încălcate și un iad ilar e pe cale să pornească. De la Dante vine acest omagiu închinat filmelor horror Sci-Fi din anii ’50 și desenelor animate de tip Looney Tunes. E greu să reziști acestei combinații de film de Crăciun și a acestei celebrări a efectelor speciale de școală veche care proliferează teroarea – totul încadrat sub forma eternei întrebări: monstruleții ăștia diabolici, pufoși și adorabili, sînt o glumă sau nu?!

             

            An American Werewof in London (regia: John Landis, 1981)

            werewolf

             

            Venit din partea maestrului comediei John Landis, filmul cu turistul american mușcat de un vârcolac în ținuturile rurale din Anglia face punte solidă între două importante elemente narative ale unei comedii horror de succes: sperieturi legitime și râsete ingenue. Dar faptul că Landis se încadrează atât de eficient standardelor clasice care îmbină amuzamentul cu seriozitatea, fac din acest film un exemplu redutabil al subgenului. În plus, dar nu în ultimul rând, pentru un film cu etatea lui, și a evoluției efectelor speciale la care sîntem martori astăzi, transformarea fizică a ghinionistului turist american într-un vârcolac feroce trage serios de urechi destul de multe CGI-uri actuale.

            Comenteaza Subiectul
            Numele tau Email-ul tau Comentariul tau Introdu codul alaturat

            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site

            Comentariile Utilizatorilor