Despre trup și sulfet: un film frumos, la care să te emoționezi

Povestea ungurească de dragoste care-a luat piuitul și premiul cel mare la Berlin este un film frumos la modul sensibilos, cu căprioare și abatoare, cerbi și psihologi, vise și timiditate.

Trupul lui Endre (Géza Morcsányi) nu mai e tânăr. A început să fie beteag și taciturnul șef de abator, perfect integrat în mediul și printre colegii lui e deja tomnatic. Sufletul Mariei (Alexandra Borbély) e și el beteag: ciobite și contorsionate mai ceva ca un bosai lovit de trenul de mare viteză emoțiile ei o fac o făptură bizară și rece. Dragostea lor e pusă pe ecran, la modul arthaus de  regizoarea Ildikó Enyedi. Un film de artă cu cadre foarte atent cadrate, replici abil studiate și ciudățenii atent azvârlite în comportamentele celor doi protagoniști. Venită pentru a inspecta calitatea cărnurilor pe care abatorul condus de Endre la livrează Maria cea încă) jună se îndrăgostește și fâstâcește mai ceva ca o școlăriță emo. Endre, versat și trecut prin ale vieții amoruri și valuri reacționează într-o manieră la fel de tinerească.

Puși în ecuație ca visători de vise forestiere cu cerbi și ciute amorezii demarează greu procesul de îndrăgostire și consumare fizică a amorului. E nevoie de un incident imond-umoristic (ceva este furat din abator)  de poliție și apariția cupidon-ex-machina a unei  psiholoage zvăpăiate pentru ca el și ea  să afle că visează același vis, cu un cerb și-o căprioară printr-o pădure înzăpezită. În mod clar avem de-a face cu un semn, al cărui sens e clar. Dar și dificil de urmat: Maria este un ghem de traume ascuns dincolo de o interfață rece și antipatică, iar Endre nu are cum și de unde să apuce o relație cu domana inspector de calitate, care nici măcar telefon mobil nu posedă.

Este ceva extrem de calculat și în imagini și în scenariu: Ildikó Enyedi nu filmează o pasiune năvalnică, ci mai de grabă un amor adolescentin amplasat între doi non-tinerei. Ce ar fi fost ușor amplasabil într-un liceu (vizitele cerute ”de autorități” la psiholog, micile conflicte și cocoșeli dintre masculi, bârfele despre cine cu cine) este servit, cu o doză savant și festivalier reglată de ”dubios, deci interesant și în mod cert profund” pe fundalul unui abator. Preluat cu sângele și detaliile nu chiar ușor palatabile inerente realismului abatorul este un decor teribil de realist) pentru o îndrăgosteală teribil de onirică. Contrastul ajută și la ”impresie artistică” și la generarea de oftaturi din sufletele spectatoarelor. Manevra funcționează admirabil și emoționant și premiabil.