Filmul în care Deadpool moare. De mai multe ori

Deadpool 2 e mult peste Avengers, măcar prin umor și trimiterile ireverențioase către DC, universul Marvel însuși și o serie de alte filme hollywoodiene. Din cauza narațiunii care-și subminează constant evoluția, e inferior față de primul Deadpool, în ansamblu, însă marile plusuri ale acestui sequel sînt auto-reflexivitatea și polemica constantă cu tot ce-l înconjoară, sîcîie și îi strică feng shui-ul lui Wade Wilson.

Încă din prima secvență, destinul lui Deadpool pare să fie sumbru. Explodează și corpul i se face bucăți, prietena lui e ucisă gratuit de un asasin și tot ce-și dorește eroul nostru e să moară și să fie alături de iubita sa pe celălalt tărîm, unde totul pare cozy și homey. Dar asta nu e posibil, eroii de la Marvel au grijă să nu-l lase pe omul nostru (care e cvasi-nemuritor) să iasă din poveste și-l readuc la viață, împotriva voinței lui.

E drept că nici accesul pe celălalt tărîm, alături de iubită, nu e chiar facil, mai sînt lucruri nerezolvate care trebuie puse la punct pe Pămînt. Cum ar fi Russell, un adolescent supraponderal cu super-puteri, care are o mică criză și vrea să scape de torturile la care e supus în Centrul pentru copii supra-dotați. Numai că atitudinea lui e vag criminală și vrea să-i omoare pe toți cei care se interpun acestui plan. Misiunea lui Deadpool e să aibă grijă de acest băiat și să-i tempereze pornirile (care, avem să aflăm, vor produce nenumărate crime în viitor).

Russell e prototipul bad guy-ului generic din filmele cu super-eroi. Nu e neapărat evil, pentru că e încă mic, dar a adunat suficiente traume și frustrări pentru a fi capabil să dezvolte atitudini criminale. Și cine ar fi putut fi mai potrivit pentru a rezolva acest cataclism în devenire dacă nu Deadpool, care la o adică e în stare să și moară pentru a rezolva problema. Disponiblitatea lui pentru a ieși din schemă și nihilismul combinat cu sarcasmul ucigător (la propriu) sînt ingredientele care-l plasează mult peste alți supereroi mult mai bine cotați, fie ei Marvel sau DC.

De altfel, modul în care evoluția poveștii e sabotată de plot-point-urile finale ar fi în măsură să piardă farmecul narativ al filmului, asta dacă n-am fi prinși încă de la început în convenția care spune destul de clar că nimic nu e serios (nici măcar moartea) și lucrurile se pot schimba în orice moment și în orice mod. Cînd afli din primele cinci minute că Deadpool moare, doar ca să-i fie colectate rămășițele într-un sac și să-i auzim din nou sudalmele cîteva secvențe mai tîrziu, e clar că totul e posibil. Chiar și să rămînă fără picioare, într-o scenă antologică (n-o să vă mai puteți gîndi la Basic Instinct ca pînă acum) unde parodia devine miza principală a întregului demers. Filmul în sine nu face decît să demonteze clișee, fie ele de limbaj, dialog sau dezvoltare de personaje (Deadpool moare de cel puțin 4 ori pe parcursul filmului), împingînd limitele cinema-ului mainstream pînă la extrem.

Dacă în primul Deadpool s-a tot discutat despre spargerea celui de-al patrulea perete (personajul principal se uită în cameră și i se adresează publicului), aici abordarea asta deja devine un loc comun. Rapel-urile la biografia lui Ryan Reynolds însuși, la cifrele de box-office ale primului film și chiar re-rezolvarea intrigii din Deadpool 2 în scurtele secvențe din genericul final fac din acest film unul dintre cele mai auto-reflexive și auto-ironice demersuri ale mainstream-ului hollywoodian din ultimii ani.