Știm că de Halloween se poartă horror-ul, iar pentru că aseară am sărbăt...
Jack Nicholson, 1989. Heath Ledger, 2008. Joaquin Phoenix, 2019. Trei ...
Acest film împarte brutal audiența în două: fanatici și profani. Exagere...
Un disaster movie e bine-venit oricînd. De data asta nenorocirea nu se mai întîmplă prin vreo metropolă americană, ci în Paris (e un film francez), unde în urma unui cutremur un gaz foarte dens și mortal a umplut toate străzile și clădirile. Singura scăpare e altitudinea, gazul nu se ridică mai mult de etajele 3-4 ale blocurilor, dar asta e de-ajuns încît să omoare totuși o mare parte a parizienilor.
Personajul principal e un bărbat alb, căsătorit, middle class, dar care are o fată bolnavă. Suferă de un sindrom care nu-i permite să trăiască decît închisă într-o capsulă, deoarece nu poate respira oxigenul din atmosferă - trebuie să fie filtrat. O dată cu extinderea gazului toxic, ea e protejată de mediul controlat în care trăiește, doar că e undeva la etajul 2 al clădirii, pe cînd părinții ei s-au refugiat forțat la ultimul etaj, iar bateriile capsulei trebuie schimbate o dată la 10 ore; deci cineva trebuie să coboare în zona cu gaz toxic ca să o mențină în viață pe fată.
La fel ca în orice disaster movie, supraviețuirea devine scopul principal. Tatăl fetei își dă seama că ar putea merge prin zonele toxice dacă ar avea o masca & un tub de oxigen, scoate bateriile de la o mașină electrică avariată și le folosește pentru capsula fetei, însă nimic nu pare să fie o rezolvare pe termen lung. Mai mult, nivelul gazului crește și ajunge în curînd să depășească înălțimea blocurilor, ceilalți supraviețuitori intră în conflicte armate, iar în curînd vom vedea că există specii care supraviețuiesc gazului.
Deși intriga e cît se poate de credibilă și bine configurată la nivelul micro al familiei care trebuie să-și mențină fata în viață (și nimic nu duce cu gîndul la schimbarea completă de perspectiva din finalul filmului), există multe momente/plot-points de-a lungul poveștii care schimbă direcția desfășurării acțiunii și care nu par la fel de verosimile. Tatăl descoperă gradual modalități prin care poate asigura supraviețuirea familiei sale. Însă pierde foarte mult timp străbătînd pe jos străzile Parisului cînd la fiecare colț de bloc vedem biciclete abandonate. Cînd el și soția sa, plecați în căutarea unor soluții, sînt atacați de un cîine fioros care supraviețuiește gazului și se transformă într-o jivină criminală, fug printre mașini (sfîrșind aproape tragic) în loc să se baricadeze într-una din foarte multele autovehicule abandonate pe străzi și care au portiere deschise.
Astea ar putea fi însă chestiuni minore care în sine nu afectează decît indirect soarta personajelor. Însă căratul unui combinezon (care ar fi putut să o scoată pe fata lor din capsulă în condiții de siguranță) prin jumătate de Paris doar ca să observăm în final că e avariat încă de acum 5-6 secvențe, sau dispariția uneia dintre canistrele de oxigen care ar fi putut s-o salveze pe mama fetei sînt ceva mai greu de acceptat.
Însă aceste “erori” țin oarecum de alegerea regizorului de a avea o poveste realistă, inclusă într-o paradigmă în care alegerile și deciziile personajelor sînt lovite automat și de șocul momentului, de lupta contra-cronometru pentru a rămîne în viață sau de pericolele neașteptate care apar. Nimic SF nu e inclus aici, de unde și capacitatea de empatie sau identificare mai mare a spectatorilor cu personajele. Dacă ceața lui John Carpenter din The Fog avea ceva evil și supranatural, aici e doar un fenomen geologic, încă neînțeles, dar căruia i se poate rezista, atît timp cît rasa umană e capabilă să găsească moduri de supraviețuire.