Vrei la cinematograf?
        Filme
          Actori si regizori
            vezi toate rezultatele »

            CONTUL MEU

            Creeaza cont

            O femeie fantastică – Marina merge mai departe

            7 decembrie 2017, Autor: Iulia Blaga
            Camera Secreta
            Articolele cele mai citite
            Aboneaza-te la Newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Abonarea s-a facut cu succes!
            Autori Filmsi
            Am gasit Pentru tine

            Una mujer fantastica, premiat pentru scenariu la Berlin și unul dintre cele mai bune filme ale anului, începe cu imaginea fastuoasă a cascadei Iguazu din Argentina. Cascadele impun respect pentru că frumusețea lor e legată de o implacabilă forță a naturii. Nu au nimic făcut de mâna omului ori ceva ce poate fi îmblânzit. Aceasta pare să fie, pentru chilianul Sebastian Lelio, imaginea esențializată a feminității. Nu fragilitate, ci o forță căreia nimic nu i se poate opune și care e cu totul naturală, înnăscută.

             

            În a doua scenă a filmului vedem un bărbat bătrâior într-o saună. În următoarele scene, fără să înțelegem cine e, îl urmărim căutând ceva în mașină, scriind un bilet la recepția unui hotel, asistând la un recital într-un bar și, în final, luând masa și apoi făcând dragoste cu solista care cântase în bar și care e, ne dăm seama, o femeie trans. În noaptea următoare, bărbatul (pe nume Orlando) se simte rău și moare curând după ce e adus de iubita lui (Marina) la spital. Ce urmează sunt primele zile de doliu ale acestui personaj complex, de forța și frumusețea unei cascade.

             

             

            Decesul iubitului alături de care plănuia un viitor și cu care se mutase de curând o aruncă pe Marina - care era oricum în plină tranziție (făcuse operația de schimbare de sex, dar nu-i ieșise buletinul nou), într-un limbo și mai adânc. Confruntată și cu durerea pierderii omului iubit, și cu prejudecățile și disprețul familiei acestuia (Orlando era însurat și avea copii mari), și cu suspiciunea că ea l-ar fi omorât (deși acesta căzuse pe scări), Marina are sentimentul trecerii printr-o zonă de turbulențe extreme (lucru redat printr-o scenă alegorică în care înaintează în pofida unui vânt care aproape o dărâmă.). Cu mici excepții, aproape toată lumea e împotriva ei.

             

            Până la urmă, așa cum sugerează scena în care trece cu mașina prin periile aspre din spălătorie, traversarea o purifică. Dar în scenariul scris de Lelio, Marina nu are nici o clipă de îndoială – aici stă o parte din frumusețea ei -, nu ezită nici o clipă, nu cade în genunchi, deși unii încearcă s-o umilească. Forța ei naturală – și care, spune Lelio cu atâta delicatețe, e de ordin feminin -, o împiedică să se încurce în nesiguranțe.

             

             

            Aparatul de filmat arată o Marina mai feminină când e surprinsă pe profilul drept, de aceea, Lelio o filmează mai mult așa. Rar, poate pentru a sugera că lupta internă din perioada tranziției încă există, o filmează și pe partea stângă a feței, cea care amintește de bărbatul care a fost până nu demult. E ciudat, e ca și cum ai avea rând pe rând în față cele două fețe ale aceleiași monezi.

             

            Subtilitatea imaginii e în acord cu cea a scenariului și cu detalii care sugerează că există o luptă internă căreia Marina îi face față, chiar dacă în exterior o vedem urmându-și cu demnitate drumul, străduindu-se să-și țină firea în fața jignirilor, luptând să respecte memoria lui Orlando și să meargă la înmormântare deși nu e dorită, făcând tot posibilul să nu colapseze nervos.

             

            Portretul ei e construit pas cu pas, iar eventualele prejudecăți ale spectatorului sunt demontate lent. Dacă polițista care o interoghează imediat după deces o întreabă brutal dacă făcea trotuarul și Orlando o plătea, trece aproape întreg filmul până să aflăm că Marina studia canto clasic și că avea un profesor (o figură paternă) care o înțelegea, accepta și susținea. La el se duce (ca la un preot) când îi e foarte greu și lui îi citează din Rugăciunea Sfântului Francisc din Assisi: „Doamne, fă din mine instrumentul iubirii tale...”

            Cu la fel de multă subtilitate, Lelio folosește durata filmului pentru a ne convinge că, indiferent de opinia celorlalți, Marina e femeie, și e interesant cum spectatorul ajunge până la final să o privească nu ca pe un bărbat care a suferit o operație de schimbare de sex sau ca pe un bărbat care încearcă prin machiaj să semene cu o femeie, ci ca pe o femeie adevărată, una care a avut forța să scoată la lumină adevărata ei natură.

             

            Purgatoriul durează pentru Marina tot atâta timp cât îi ia lui Orlando să fie incinerat – de aceea și are impresia că îl tot vede în drumurile ei. Momentul care consacră eliberarea Marinei e concertul în care poartă, pentru prima oară în film, un medalion cu o mică cheie. Un fel de a spune că forța a stat tot timpul în ea, nu în anturaj, și că acum poate în sfârșit, să și-o asume.

             

            Să spui despre acest film că e un apel la toleranță într-o epocă oricum pusă sub semnul corectitudinii politice pare foarte puțin.  O femeie fantastică are aerul implacabil și natural al cascadelor. Îți plac sau nu, trebuie să le iei așa cum sunt. Ele nu își revendică dreptul la existență, pentru că îl au în mod implicit. Aici stă, cred, esența umanității filmului lui Lelio și explicația faptului că e atât de impresionant.

             

            O femeie fantastică / Una mujer fantastica - de Sebastián Lelio, cu: Daniela Vega, Francisco Reyes

            Trailer:

            Comenteaza Subiectul
            Numele tau Email-ul tau Comentariul tau Introdu codul alaturat

            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site

            Comentariile Utilizatorilor