O viata reala – o viata nasoala

Este suficienta iubirea? – acesta este leitmotivul filmului. O fi, dar in mod cert iubirea personajelor nu e suficienta pentru a face un film bun.

 “O viata reala” e exemplul tipic de film de arta facut cu unicul scop de a fi… de arta. Desi procesul ar trebui sa fie invers, intai sa produci capodopera, si abia apoi sa i se aplice, eventual de catre altii, etichete flatante, din ce in ce mai multe filme care nu stiu ce vor de la viata si in care nu se intampla nimic sunt rapid declarate ca fiind de arta.

“Mami, mie-mi place artele”

Actorii nu au nicio vina. Atat cat interpreteaza, o fac bine, doar ca, din pacate, in “O viata reala” nu prea e loc de joc actoricesc. Trei sferturi din film, cei doi indragostiti se dau cu barca pe garla, sau misuna pe maluri. Florence Loiret Caille este o tanara actrita talentata si cu un viitor promitator, dar nici macar calitatile ei nu reusesc sa compenseze lipsurile scenariului. Guillaume Depardieu ar fi putut pasi cu success pe urmele celebrului sau tata, daca nu ar fi murit atat de devreme. Filmul ramane un document pentru cei care vor sa si-l aminteasca. S-ar putea, insa, ca in ultima perioada a vietii amintirile sa nu fie la inaltimea numelui sau, abuzul de droguri si boala fiind vizibile si in rolul pe care il joaca aici.

Actiunea pe scurt: sa vizitam si sa ocrotim padurea; cu dragoste.

Sinopsisul filmului spune: “Isabelle (Florence Loiret Caille) si Bruno (Guillaume Depardieu) locuiesc la periferia unui orasel. (…) Bruno intra cu incredere in casele oamenilor bogati folosindu-se de experienta pe care o are si fura, nu pentru a se imbogati ci pentru a supravietui. Desi a mers la universitate, Isabelle provine din acelasi mediu ca si Bruno. In ziua in care politia mai are putin si pune mana pe el, Bruno fuge si o ia si pe Isabelle in mijlocul padurii, unde cei doi se ascund si se iubesc, intr-o ultima incercare de a sta departe de violenta lumii.”

Bate vantul frunza-n dunga…

In fapt, mare lucru nu se intampla in film. Tocmai cand crezi ca se va intampla, in sfarsit, ceva, mai urmeaza cate un cadru lung pe o frunza. Pacat ca nu stie nimeni sa cante la ea o doina de jale.

Oksana Radu