Poker, faimă și mulți bani

Primul motiv pentru care ar trebui să vedeți Molly’s Game e numele regizorului. Aaron Sorkin trece în spatele camerei pentru prima dată, după o carieră nu foarte lungă, dar intensă, de scenarist de seriale (The Newsroom) sau lungmetraje de ficțiune (The Social Network). Și scenariul lui Molly e scris tot de el, după cartea personajului principal, Molly Bloom. Care e un fel de anti-erou, dar dus într-o zona extrem de gri, unde nu știm cât anume e bine și cât e rău din ceea ce “regina/prințesa poker-ului” a făcut.

După ce trebuie să se retragă din ski înainte de a reuși să noteze primele performanțe cu care se poate mândri, în urmă unui accident care ar fi putut s-o lase paralizată, Molly Bloom (Jessica Chastain) decide să trăiască pe cont propriu, departe de ochii familiei. Fără să vrea, ajunge să organizeze jocuri ilegale de poker pentru unul dintre șefii săi, iar ulterior duce acest small time hobby la un nivel unde sutele de mii de dolari se pierdeau “cât ai clipi din ochi”. La propriu.

Spre deosebire de Wolf of Wall Street, Gold sau alte titluri prin care regular people ajung să facă o mulțime de bani prin metode situate oarecum la limita legii, Molly’s Game începe în momentul în care show-ul s-a și terminat. Vedem direct efectele Jocului creat de Molly Bloom, iar o dată cu avocatul pe care reușește să-l convingă s-o apere, aflăm cum a început totul, cum s-a dezvoltat și cum a făcut implozie Imperiul construit din cărți de joc.

Un alt aspect prin care Molly’s Game e diferit de povești asemănătoare e că “spectacolul” viciilor nu e deloc spectaculos. Da, se joacă poker, dar nu vedem mari secvențe de acest tip în film. Sigur, se consumă droguri, dar sînt doar niște instrumente prin care participanții și Molly însăși reușesc să rămână treji pentru multe nopți la rând. Iar Molly, deși e tânăra, good looking, necăsătorită și fără alte obligații, nu e niciodată în mijlocul vreunei povești erotice. Aaron Sorkin o arată în fiecare secvență cu câte un decolteu generos, dar atenția e mereu pe her wits, not her tits.

Așa cum ne-am aștepta, calitățile de scenarist ale lui Sorkin ies în evidență și aici, deși uneori ai senzația de ieșire efectivă din film în mijlocul unor dialoguri prea dense, ori prea literare. Plan-contraplanul e supra-uzitat, iar creativitatea vizuală nu e printre lucrurile pe care ne-am aștepta oricum să le vedem. Nici rezolvarea întregii poveștii nu e foarte satisfăcătoare narativ, decizia judecătorului - sau mai degrabă motivarea ei - neridicându-se la nivelul evoluției poveștii de până în acel moment.