Vrei la cinematograf?
        Filme
          Actori si regizori
            vezi toate rezultatele »

            CONTUL MEU

            Creeaza cont

            Teen horror: 8 filme horror cu adolescenți

            21 mai 2019, Autor: Sebastian M. Ceolca
            Camera Secreta
            Articolele cele mai citite
            Aboneaza-te la Newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Abonarea s-a facut cu succes!
            Autori Filmsi
            Am gasit Pentru tine

            Relația adolescenților cu cinemaul horror a fost mai mereu una specială. De fapt, a stat la baza unui subgen care a apărut pe la sfîrșitul anilor ’70 și a continuat în anii ’80 – decenii în care aproape orice film horror cu adolescenți implica un misterios și terifiant ucigaș. Subgenul intră apoi într-un con de umbră, dar cunoaște o mai mare popularitate începînd cu anii ’90. Filmele astea rămîn încă destul de frecventate, asta și pentru că includ nu doar elemente horror adesea utilizate (și de orice factură ar fi ele), ci și teme precum prietenia și solidaritatea. Altfel spus, fie că sînt urmăriți de vreun psihopat care are în prelungirea brațului un cuțit de o lungime impresionantă sau un cîrlig de pescuit, de extratereștrii care-și însușesc gazde umane sau sînt terorizați de tot felul de activități supranaturale, membrii acestor grupuri de tineri încearcă să facă față împreună situațiilor nefericite în care se găsesc. Desigur, majoritatea dintre ei mor (nu de puține ori poti ghici și ordinea în care o fac) în feluri care mai de care mai spectaculoase, pentru că, da, subgenul nu se mulțumește doar să-i elimine unul cîte unul, ci și să-i scoată într-un mod cît mai sîngeros din scenă. Însă așa-numitul teen horror, în ciuda unei stilistici obișnuite (în special în zona ocupată de slasher), continuă să suscite un interes aparte, venit mai ales din rîndurile fanilor horror. Astfel, am ales 8 filme (trei dintre ele cîștigîndu-și de multă vreme statutul de clasice) care, consider, ca sînt printre cele mai reprezentative în interiorul subgenului.

             

            Scream (regia: Wes Craven, 1996)

            scream

             

            Masca neobositului psihopat, care se joacă aievea de-a horrorul cu Drew Barrymore și prietenii ei poate că nu mai sperie pe nimeni astăzi. Da, masca lui arată ca o bezea overcooked sau ca o înghețată care a stat prea mult pe cornet, la soare, înainte să fie măcar gustată. Totuși, să nu uităm că asasinul din celebra legendă urbană (care numai legendă nu e, ci un fapt cît se poate de real), intitulată “The Babysitter and the Man Upstairs” (documentarul Killer Legends, din 2014, încearcă să facă lumină în acest caz) a stat la baza creării personajului ăsta. Și, da, pentru el preludiul morții consta în telefoane pe care le dădea din casa în care locuiau victimele. Parcă nu prea ne mai vine să râdem, așa-i? Deși filmul urmează convențiile slasher, Wes Craven a reușit în 1996 să aducă prin acest experiment al terorii o gură de aer proaspăt într-un subgen care obosise. Se joacă inteligent cu clișee prin dialoguri ascuțite într-un meta-film care și-a găsit un loc călduț în rîndul ororilor clasice. Fostul profesor de engleză mai regizează încă trei continuări (în 1997, 2000 și 2011), dar ca punct de referința (și ca o sugestie spre o eventuală revizionare) rămîne acest prim film.

             

            I Know What You Did Last Summer (regia: Jim Gillespie, 1997)

             

            Problemele unei găști zgomotoase de adolescenți încep atunci cînd decid să scape de un om care le-a apărut brusc în fața mașinii conduse cu viteză, într-o curbă periculoasă. Îl aruncă în apă de pe stînci, după care cad la învoială să nu mai vorbească niciodată despre asta. Un an mai tîrziu, presupusa victimă (acum într-o pelerină pescarească și cu un cîrlig amenințător în mînă) învie din morți, căutîndu-și răzbunare. Aceasta reinterpretare după nuvela omonimă scrisă de Lois Duncan, scoate la înaintare cel puțin două prestații actoricești notabile (venite din partea adolescentelor – pe atunci –  Jennifer Love Hewitt și Sarah Michelle Gellar) printr-un joc de-a șoarecele și pisica care salută slasher-ul optzecist, prin violență grafică, o vagă nuditate și o regie care știe să mixeze umorul cu tensiunea. Urmările acestui incident hit-and-run rămîn clasice în sfera teen horror-ului, inutil continuate în 1998 și 2006.

             

            The Faculty (regia: Robert Rodriguez, 1998)

             

            Cîțiva adolescenți dintr-un liceu – altfel, foarte diferiți unul de celălalt – observă o serie de comportamente suspecte, apărute în rîndurile profesorilor lor. După cîteva sesizări și bănuieli singulare, încercă să-și dea seama împreună ce se întîmplă cu ei și cu siniștrii profesori. Raspunsul (nu) întîrzie să apară: o invazie extraterestră de mare anvergură caută să debuteze tocmai la ei în școală. Robert Rodriguez omagiază aici tema invaziei corporale – atît de influentă în horroruri SF precum Invasion of The Body Snatchers și The Thing. Dar face mai mult decît o reverență în fața acestor două filme. Chiar dacă poate părea ca are un start leneș, în cele din urma e o porție zdravănă de fun and gore, cu – pe atunci adolescenții – Josh Hartnett și Elijah Wood, la pachet cu interpretarea înfricoșătoare a lui Robert Patrick.

             

            Final Destination (regia: James Wong, 2000)

             

            Impactul filmului ăsta a devenit atît de puternic încît n-ai mai vrea să te afli într-un vehicul mic, aflat pe o șosea în spatele unui camion încărcat cu bușteni. Acest debut al seriei (continuate în 2003, 2006, 2009 si 2011) aproape că i-a dat Morții o personalitate proprie. De fapt, stă la o bază amuzant de gore că n-ai cum s-o ocolești. În  momentul apariției lui, filmul cultiva un horror cu adolescenți care, deși cu origini în notoriul slasher, s-a dovedit a fi cu totul ceva nou. Mai exact – și pe scurt –, în caz ca acest horror-cult mai are nevoie de vreo prezentare, niște liceeni reuțesc să se sustragă morții, în urma premoniției zgomotoase a unuia dintre ei. Sînt dați jos din viitoarea catastrofă aeriană, dar asta nu o să-i facă scăpați. Ceea ce-l face deosebit (și ceea ce încercă și continuările sa preia de la el) este un constant simț al umorului negru și o serie destul de inspirată de întorsături de situație.

             

            It Follows (regia: David Robert Mitchell, 2015)

             

            O adolescentă e bîntuita de ceva, după ce întreține relații sexuale cu partenerul ei. Ea poate scăpa de aceste viziuni coșmărești doar dacă o face și ea, la rîndul ei, cu altcineva. Dincolo de o întelegere metaforică, filmul lui David Robert Mitchell nu e doar unul dintre cele mai desăvîrșite horroruri cu adolescenți, ci și unul dintre vîrfurile recente ale întregului gen. Regizorul-scenarist nu se mulțumește doar cu propagarea terorii, în interiorul și exteriorul ecranului (pe modelul regizoral întîlnit la John Carpenter, el privește dintr-o altă perspectivă teroarea instalată în sînul unor adolescenți din suburbii). E un creep show în cea mai bună formă, care pornește de la finețea și calmul cu care se îndreaptă spre comportamente paranoice cel puțin tensionante.

             

            The Ward (regia: John Carpenter, 2011)

             

            Cu siguranță, The Ward nu e filmul care să conteze prea mult în opera marelui maestru al horrorului. Așa că, în momentul apariției lui, a fost un come back cel mult modest. Însă, la o revizionare recentă, găsesc că filmul nu mai șchioapătă atît de tare. Pe scurt, un grup de fete tinere internate într-un spital de boli psihice sînt bîntuite de o fantomă. Nu totul este ceea ce pare pe holurile și în camerele instituției, astfel că twist-ul final ajunge să devină destul de relevant. E drept că este un horror supranatural care poate ar fi trecut neobservat dacă nu ar fi fost marcat de regia lui Carpenter, dar, în nici un caz, o comedie involuntară, așa cum cîțiva critici s-au grăbit să-l catalogheze la vremea respectivă.

             

            Happy Death Day (regia: Christopher Landon, 2017)

             

            O nefericită studentă (Jessica Rothe) e ucisă de un criminal cu mască de bebeluș. În acest rip-off de tip slasher după celebrul și popularul Groundhog Day, ea va trăi această zi încontinuu, pînă se va dumiri cum trebuie rezolvată situația asta care se derulează în buclă. Intocmai continuării, Happy Death Day 2U (2019), filmul e amuzant și antrenant, cu atitudinea curajoasă de a lua poziție într-un subgen care a cam extenuat. E întotdeauna o plăcere (vinovată) să-l revezi, în special momentele goofy cu tînăra actriță, a cărei atitudine ce ține în mod specific de limbaj corporal, amintește de ghidușiile fizice atît de caracteristice personajelor interpretate de Goldie Hawn.

             

            Truth or Dare (regia: Jeff Wadlow, 2018)

             

            Popularul joc pe care îl tot întîlnim în filmele americane cu (pre)adolescenți, devine mortal atunci cînd cineva sau ceva începe să-i pedepsească pe tinerii aflați în grup, mai ales atunci cînd mint sau încearcă să fenteze provocarea. Sentimentul pe care îl ai văzînd acest film este că nu ești sigur dacă să rîzi cu el sau de el. Dar în ciuda acestor două sentimente amestecate, Truth or Dare salută Final Destination într-un fel în care – literalmente – personajele devin supradimensionate. În orice caz, în ciuda criticilor pe care le-a primit, e un teen horror amuzant de privit; scris la patru mâini, filmul derapează suficient sub povara scenariului încît să iasă accidental în evidența (și in registrul) subgenului.   

            Comenteaza Subiectul
            Numele tau Email-ul tau Comentariul tau Introdu codul alaturat

            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site

            Comentariile Utilizatorilor