Fusei aseară la film. Păi dacă-i luni, cum altfel? Am cedat ispitei şi-am ajuns să văd The Expendables 2. Din start am să recunosc că n-am văzut partea 1, dar după ce procentaj are la Roşiile Putrede, nu mă tare deranjează lucrul ăsta. Am cedat tentaţiei de a-i vedea pe toţi musculoşii copilăriei mele, şi sincer, nu-mi pare rău. Au fost două ore de bubuială la maxim (mai ales că filmul rulează în sala cea mai mare din Cortina, which is awesome, by the way!  ).

Ca să-ncepem cu primele impresii: toţi sunt bătrânei, mai puţin Chuck Norris. Yup, bancurile cu Chuck sunt adevărate, ăsta-i nemuritor. În rest, toţi sunt bunicuţi, cu riduri, cearcăne, umflaţi, ochi tulburi, ce mai – time waits for no one. Dar să revenim la oile… pardon, la eroii noştri. Stallone conduce o gaşcă de mercenari, care-s contractaţi de Willis să recupereze o cutiuţă magică (ce conţine planurile unei mine unde-au fost îngropate vreo 5 tone de plutoniu, cam aşa). Van Damme e tipul rău (care nici măcar n-are nume, săracul – îi zic ăştia Vilain), care face în final o scenă de kickboxing dintr-ăla cum numai el ştie, dar care parcă nu-i convingător. Lundgren e inginerul chimic super-deştept, cu probleme de socializare, iar Statham face pereche cu Stallone, best friends and all. Apare şi Schwarzenegger, cu celebra replică “I’ll be back”, care-a generat olecuţă de umor în sală, sau Chuck Norris care evident face un banc cu Chuck Norris. Nu cred că trebuie să vă mai povestesc despre final, tot filmul e mega-previzibil, dar dacă aveţi chef de-o bubuială fără sentimente, cu crema cremei filmelor cu eroi, ei bine, alegerea nu se poate să fie mai bună!

Citeste tot articolul pe ioanastef.com