Vrei la cinematograf?
        Filme
          Actori si regizori
            vezi toate rezultatele »

            CONTUL MEU

            Creeaza cont

            TOP 7 filme de Bernardo Bertolucci

            28 noiembrie 2018, Autor: Anca Maco
            Camera Secreta
            Articolele cele mai citite
            Aboneaza-te la Newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Abonarea s-a facut cu succes!
            Autori Filmsi
            Am gasit Pentru tine

            Cel mai talentat și interesant debutant italian al anilor 60 a marcat cinematografia lumii vreme de câteva generații, așa că un top al filmelor sale nu poate fi decât personal. De trei ori „Visătorii”, ar spune tinerii romanțioși. Sau „Ultimul tango la Paris”, ar spune alții. De ce nu „Ultimul împărat”, „1900”, „Luna” ori „Conformistul”? Cu siguranță, pe câteva canapele din camere cu ferestre mari, indiferent de priveliște, tineri care au apreciat opera lui Bernardo Bertolucci au pornit astfel de dezbateri despre munca lui, fix ca personajele din „Visătorii”, și nu doar la moartea sa, pe 26 noiembrie.

             

            Apreciat cinematic și contestat politic, Bernardo Bertolucci, regizorul cel mai poetic din generația debutanților geniali - Pier Paolo Pasolini, Elio Petri, Marco Bellocchio, Lina Wertmüller – și-a pus amprenta asupra amintirilor retinei oricărui cinefil.

            Așadar, în topul filmelor semnate de Bertolucci pe care le-aș revedea oricând, chiar în ordinea asta, reconstruind un carusel de imagini și emoții unice, s-ar regăsi cel puțin 7 titluri.

             

            1. The Conformist (1970) / Il Conformista

             

            Pentru marca stilistică și contribuția artistică, filmul ăsta cu Jean-Louis Trintignant, Stefania Sandrelli, Gastone Moschin și Enzo Tarascio ce marchează trecerea la cinemaul anilor 70 printr-un tribut adus generației anterioare combinat cu marele curaj de exprima neorealist nu doar confuzie ori explorare sexuală, ci mai ales tensiune socială și studiu de personaj plasat într-o epocă a propagadei, Bertolucci merită maximă apreciere. La fel ca imaginea semnată de Vittorio Storaro (cu care Bertolucci a lucrat apoi la The Spider's Stratagem și multe altele) ce potențează parcursul psihosexual al personajului principal, un italian laș care pleacă de la Roma la Paris ca să-și asasineze profesorul antifascist (cu nevastă lesbiană), doar pentru simplul fapt că acum i se pare că are o misiune în viață și îi satisface nevoia de sens...
            Conformistul e un film a cărui narațiune pare un pretext să rămână în istorie ca o biserică barocă sau ca o poezie explozivă, citabilă în orice context plin de întrebări sau căutări filosofice, indiferent de viziunea politică discutabilă a regizorului, de opiniile despre montaj sau de opțiunea de final. E o operă de artă care l-a costat vreo 750 de dolari și pe care a lăsat-o lumii spre studiu și poate mai puțin pentru admirație.

            2.

            2. The Dreamers (2003)/ Visătorii

             

             

            „Înainte să schimbi lumea, trebuie să înțelegi că tu ești parte din ea. Nu poți sta afară, privind înăuntru” e una din replicile citate aproximativ într-o mulțime de clipuri și imagini motivaționale, dar în filmul prieteniei dintre un student american și doi frați gemeni din Paris, pe fondul revoltelor din 1968, ea rezumă perfect mesajul care transpare, indiferent de intenție și percepție. Pentru unii funcționează comic și intelectual – ca discuția despre Dumnezeu sau cea despre chitariștii momentului („Clapton plugs in a guitar, he plugs in an electric guitar and he plays it like an acoustic guitar. Hendrix plugs in an electric guitar, he plays it with his teeth. There are soldiers in the Vietnam War right now. Who are they listening to? Clapton? No, they're listening to Hendrix. The guy who tells the truth.”) – pentru alții emoțional, fiindcă dincolo de radicalism, baricade și revoluție sexuală, e vorba despre frumusețea intimității unei prietenii speciale și intelectuale care evoluează de la primele schimburi de „recenzii” până la cocteilul Molotov care le zguduie realitatea.
            Matthew (Michael Pitt), Isabelle (Eva Green) și Theo (Louis Garrel), legați prin și de cinematecă sunt un trio în care, indiferent de vreme și vremuri, se regăsesc generații de gânduri și tineri, dintre care unii poate au înțeles că trebuie să crească și fac ceva în sensul ăsta – chiar dacă e vorba doar de a alege un alt drum.

             

             

             

            3. La Commare Secca (1962)/ The Grim Reaper

             

             

            La 22 de ani, Bertolucci aducea în cinema povestea investăgării unei crime odioase, reconstituind prin flashbackuri evenimentele trăite de suspecții luați în vizor de poliție, după ce s-a descoperit în parc, în apropierea unui râu, cadavrul unei prostituate. Cu o distribuție fermecătoare: Francesco Ruiu, Giancarlo De Rosa, Vincenzo Ciccora, Alfredo Leggi, regizorul s-a jucat pentru a crea tensiune, flirt, căutare, zâmbet și drama din expresii, lumini și umbre, după o poveste scrisă de bunul său prieten Pier Paolo Pasolini.

            Fiecare „alibi” e încadrat de o furtună de care nimeni nu se poate feri, într-o lume în care se aleargă după viață și intimitate, lipsa celei din urmă simțindu-se visceral în fiecare verb.

            (DVD - aici)

             

             

            4. Last Tango in Paris (1972)/ Ultimul Tangou la Paris

             

             

            Povestea pariziencei Jeanne care se combină cu un afacerist american pe nume Paul, interesat doar de sex, reprezintă una dintre cele mai citate surse de inspirație din 1972 încoace atunci când vine vorba de încărcătura erotică și emoțională a unor scene de cinema autentic, fără romanță și prețiozitate. Scenariul scris de Bertolucci cu Franco Arcalli în franceză și engleză oferă partituri generoase pentru Marlon Brando, Maria Schneider, Maria Michi, Jean-Pierre Léaud și Giovanna Galletti, însă, primii strălucesc în legendă – Brandon pentru rolul văduvului de 45 de ani care domină sexual o femeie al cărei nume spune că nu-l interesează, iar Schneider pentru rolul logodnicei exemplare, devenită subiect de film suav pentru viitorul soț regizor, deși nopțile ei sunt teste și dovezi sexuale ale unui amor straniu, agresiv și inegal, în care fiecare-și aduce, treptat bagajele bolnăvicioase.
            Viețile lor reale nu-și au locul împreună, nici atunci când el e gata de asta, fiindcă viziunile lor despre lume, viață și societate diferă constant și trăirile lor au motivații și ecouri contrare.

             

            Filmul care a avut încasări de peste 36,14 milioane de dolari a exploatat improvizația actorilor pe stare, din credința că ei sunt cei care dau viață personajelor ce-i poartă scenariul, iar Marlon Brando se dovedește, în mâinile lui, genial – pare un interpret excelent într-o operă bine scrisă, jucată cu un dirijor inteligent și talentat pe oricare scenă – ecran a lumii. Un astfel de film enervează în orice epocă pudibonzii și luptătorii pentru corectitudinea politică dusă la extrem – anularea introspecției, a contextului și a caruselului emoțional șurubărit de regizor.

            Dar îngrijorătoare, însă, nu e partida de sex de pe ecran, cât mai ales una din poveștile din spatele camerei, așa cum a fost ea trăită de Maria Schneider, o actriță de 19 ani, fugită de-acasă de la 15, care n-a știut de „scena violului” (care, după cum a povestit în câteva interviuri, nu s-a regăsit în scenariu, a fost ideea lui Brando și chiar dacă ea nu a fost de acord, a filmat-o deși s-a simțit abuzată) și care a contribuit în tăcere la o cruntă depresie, în paralel cu încercarea de-a face față faimei, în vreme ce gândurile suicidale și drogurile (mai ales cele trei supradoze) i-au marcat tinerețea.
            Actrița a subliniat în repetate rânduri că scenele de sex nu au fost reale, că nu a existat nicio chimie între ea și Marlon Brando, care l-a rândul lui s-a simțit manipulat de regizor, iar în mare parte a încercat să o protejeze și să îi ofere sfaturi, însă, asta nu schimbă cu nimic drama personală pentru care nu l-a iertat niciodată pe Bertolucci („un regizor comunist care a făcut o avere de pe urma acesti film pentru care eu am câștigat 2500 de lire”). Un abuz nu se scuză, se pedepsește. Industria în care Bertolucci a devenit rege pentru filme în care a poetizat și contextualizat artistic „lupta de clasă” a fost jungla în care s-au pierdut suflete cu aceeași intensitate cu care regizorul a știut să evoce fiecare senzație pe peliculă.

             

             

            5. The Sheltering Sky (1990)/ Ceai în Sahara

             

             

            Un soi de pre - „The Dreamers” pentru adulți, dar în deșeert, după al doilea război mondial, povestea lui Port (John Malkovich), un compozitor american în derivă, însurat cu Kit (Debra Winger), o scenaristă necunoscută, și amic cu petrecărețul Tunner (Campbell Scott), gazdă bună pentru beții cu snobi, urmați pe parcurs de o fotografă și fiul ei alcoolic, e un exercițiu reușit de seducție cinematografică. Și nu doar pentru scenele de sex. Fiindcă pustiul și cerul îi iau ochii și îți plimbă mintea... Romanul lui Paul Bowles din 1949 e adaptat de Mark Peploe și Bernardo Bertolucci cu aceași senzație de alienare prezență în fiecare pagină (și implicit cadru) a călătoriei celor trei într-un deșert – metaforă pentru universul în care personajele își trăiesc inert nefericirea și disperarea, indiferenți la dramele altora. Iar imaginea hipnotică semnată de Vittorio Storaro fac din filmul ăsta un rar poem al izolării.

             

            6. The Last Emperor (1987)/ Ultimul împărat

             

             

             

            Cu 9 premii Oscar, povestea ultumului împărat chinez, Pu Yi, istorisită de Joan Chen, Peter O'Toole și John Lone, alături de o super distribuție condusă de Bertolucci, a adunat aproape 44 de milioane de dolari la box office. Meritul acestui film nu are legătură cu scenariul, căruia îi lipsește substanța, sau cu poezia cu care a obișnuit el ecranul, aici dozată sau pusă cu mâna, ci cu abilitatea de a oferi un produs comercial care insistă asupra unor diferențe culturale pe care le explică decent și inteligibil la fiecare nivel de receptare, urmărind un personaj deseori incapabil de a înțelege lumea în care trăiește.

            Iar coloana sonoră semnată de Ryuichi Sakamoto, David Byrne și Cong Su arată cât de important e ca toate culorile și materialele unei țesături cinematice să fie egale, în armonie, mai ales când genul programului este: epic.

             

            7. 1900/ Novecento (1976)

             

             

            Alfredo - bogatul - și Olmo – săracul – sunt născuți în acceași zi, dar îi despart posibilitățile și evenimentele. Cu toate astea, prietenia lor rezistă la fel de bine ca spectactorii acestui proiect de 5 ore în care Robert De Niro și Gérard Depardieu țin mai bine atenția decât contextul politic sau viața muncitorească dinainte de război, ambiguu și prea ambițios prezentate. Novecento are o coloană sonoră semnată de Ennio Morricone care îndulcește efortul de a încerca nesuprapunerea propriilor convingeri sau informații despre o epocă, delectându-te cu imaginea și construcția, cam cum se întâmplă la cinele bogate de revelion. Și asta te poate ajuta să-l vezi cu ochii închiși ori să-ți imaginezi cum s-ar juca la Scala din Milano sau, cine știe, modernizat, pe Broadway.

             

            Iar topul continuă cu The Spider's Stratagem (1970);  Tragedy of a Ridiculous Man (1981); Before the Revolution (1964);  Partner (1968);  Besieged (1998);  Stealing Beauty (1996); Little Buddha (1993); Me and You (2012).

            Comenteaza Subiectul
            Numele tau Email-ul tau Comentariul tau Introdu codul alaturat

            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site

            Comentariile Utilizatorilor