Vrei la cinematograf?
        Filme
          Actori si regizori
            vezi toate rezultatele »

            CONTUL MEU

            Creeaza cont

            Vârcolacul în cinemaul horror și evoluția lui în 8 exemple

            12 februarie 2019, Autor: Sebastian M. Ceolca
            Camera Secreta
            Articolele cele mai citite
            Aboneaza-te la Newsletter

            Aboneaza-te la newsletterul FilmSi pentru a primi pe e-mail stirile care te intereseaza.

            Abonarea s-a facut cu succes!
            Autori Filmsi
            Am gasit Pentru tine

            Din 1935 până în zilele noastre, felul în care filmele cu vârcolaci s-au raportat la cinemaul horror a suferit schimbări din cele mai diverse. S-a trecut de la pantalonii făcuți ferfeniță, rămași mici pe coapse imense și păroase în urma nefericitei transformări, la fuga în patru labe și la o încărcătură metaforică abia sesizabilă. Licantropul a fost luat în serios, ridiculizat/parodiat pe unde a fost cazul, s-a transformat din pățania unui turist nefericit într-o aproximativă dramă familială, a existat și-n teritoriul filmului de artă, dar a continuat să lase perpetuu în urmă victime ciopîrțite, indiferent dacă a murit ca un bărbat nud împușcat cu gloanțe de argint sau și-a găsit sfârșitul în colții unui câine lup. Mitul vârcolacului, imaginea lui cinematografică, a dezvoltat o ramură specifică a genului. Am ales, așadar, opt filme care – consider – reprezintă cel mai bine (fiecare într-o manieră diferită) rolul distinct și impactul pe care această specie de monstru (adesea biped) l-a avut în cinema.

             

            The Wolf Man (regia: George Waggner, 1941)

            wolf man

             

            Prima aventură a vârcolacului pe ecrane se produce în 1935, cu Werewolf in London – de altfel și primul film al Studiourilor Universal din celebra și longeviva serie a filmelor cu monștri. E o întrupare a binecunoscutei dihotomii Jekyll/Hide, dar una de importanță minoră. Adevărata mișcare se produce însă cu filmul lui Waggner, în 1941. Ceea ce-l deosebește de multe alte povești similare este accentul pus pe energia sexuală reprimată, ca o forță extraordinară ce declanșează metamorfozările lui Talbot (Lon Chaney Jr.) sub clar de lună. Succesul de care s-a bucurat filmul lui Waggner a dus la apariția a încă patru filme cu vârcolaci (tot cu Chaney Jr. în distribuție), și asta numai în anii 1940. În plus, imaginea acestui vârcolac a rămas un reper pentru zeci de continuari și actualizari. A reprezentat, de altfel, începutul unui drum pe care se mai merge și astăzi.

             

            An American Werewolf in London (regia: John Landis, 1981)

            werewolf

             

            Importanța filmului lui Landis (despre turistul american mușcat de un vârcolac în ținuturile rurale din Anglia) vine la pachet cu una dintre primele atestări a existenței comediei în filmele cu vârcolaci. E un exemplu redutabil al comediei horror, făra a omagia/parodia alți vârcolaci înaintași lui. Efectele speciale (în special momentul transformării lui din apartamentul în care fusese găzduit temporar de o soră medicală) sînt atât de uimitor realizate de Rick Baker, încât pune în dificultate și cel mai meșterit CGI de astăzi. Tot în 1981 apare și filmul lui Joe Dante, The Howling (încă un werewolf movie care a revoluționat efectele speciale de acest tip), în care artiștii Rob Botin și Dave Allen au creat niște vârcolaci ce au putut fi filmați în întregime, în cadre lungi si detaliate care acordă o deosebită atenție fiecărei mișcări produse de masivele creaturi.

             

            Bad Moon (regia: Eric Red, 1996)

            bad moon

             

            Bad Moon e un film foarte subapreciat. E drept că, în linii mari, incidentul propriu-zis nu se diferențiază de altele. Clasicul conflict de natură exterioară dintre om și varcolac se întâmplă brusc, iar transferul se face prin binecunoscuta mușcătura. Dar această întamplare ajunge să se transforme într-o aproximativă dramă familială. Michael Pare (purtătorul mușcăturii și viitorul vârcolac) încearcă să compenseze lipsa tatălui nepotului său. Sigur ca planurile nu-i ies așa cum și-ar fi dorit, în ciuda eforturilor lui, dar felul prin care filmul abordează dintr-un unghi complet diferit confruntarea dintre monstru și oamenii apropiați lui aduc poveștii forță dramaturgică și suficientă originalitate. Cât despre Michael Pare – e cel mai bun film în care a jucat vreodată.  

             

            Ginger Snaps (regia: John Fawcett, 2001)

            gingersnaps

             

            În urma unui incident cu un lup, Ginger (Katharine Isabelle) începe să dezvolte un comportament nocturn dubios. Transformarea ei e pe cale să se producă, iar sora sa Brigitte (Emily Perkins) trebuie să se decidă dacă trebuie să plece, salvându-și astfel viața, sau îmbrațișează mușcătura lui Ginger. Cu Ginger Snaps, John Fawcett nu doar ca a resuscitat în 2001 această ramură a horrorului, ci a reușit să realizeze un ireproșabil horror de artă. Foarte inteligent, cu semnificative resurse de umor negru și cu o îndrăzneață atitudine estetică (în ciuda unor efecte speciale cât se poate de practice), Ginger Snaps râmane unul dintre cele mai iubite (și apreciate) filme horror cu vârcolaci.

             

            WER (regia: William Brent Well, 2014)

            wer

             

            Un film care mustește, efectiv, de originalitate. Pornește de la o premisă cel putin excepțională: licantropia este rezultatul unei boli genetice rare, numită profiria. E singurul film care dă un înțeles strict medical termenului de licantropie – acela al unei alienații mintale în care bolnavul crede că se transformă în lup. Astfel, se încearcă (și se și reușește) o justificare științifică a existenței și atrocităților – comise aici – de un lunatic vlăjgan, un furios sfârtecător de trupuri, fiu unic al unei mame secretoase și iscusit zdrobitor de capete ale echipajelor speciale care au impresia că-l pot opri. Va întâlni însă un adversar pe măsură și va fi declanșatorul unei vânători de proporții. Morțile violente și spectaculoase se află, și aici, la tot pasul, dar într-un context ambițios care redefinește felul în care, pînă nu de mult, obișnuiam să vedem existența unui werewolf

             

            Late Phases (regia: Adrian Garcia Bogliano, 2014)

            latephases

             

            În Late Phases, vârcolacii arată ca progeniturile unui ipotetic cuplu format dintr-o capră și un gremlin, cu deosebirea că se mișcă și se comportă ca niște violenți sasquatchi dansatori. Nick Damici e bătrânul și țâfnosul Ambrose, într-unul dintre cele mai bune filme cu licantropi făcute vreodată și exemplu perfect al succesului la critică al horrorului independent. E un mix interesant de dramă și horror, care are inspirația să ajungă la niște concluzii sângeroase mai mult decât satisfăcătoare. 

             

            Howl (regia: Paul Hyett, 2015)

            howl

             

            Aflat la debut, britanicul Paul Hyett (autorul efectelor speciale din Dog Soldier şi din The Beast Among Us), scoate și el la înaintare ceva teren neexplorat. Vârcolacii lui nu se transformă în oameni, odată cu apariţia zorilor, nu au botul alungit, sînt ca nişte mase imense de carne arsă, musculoasă, cu plete blonde, vânează în haite, arată mai degrabă ca nişte demoni-zombi și trăiesc în pădure de pe la finele anilor 60, într-o gașcă încropită încă din începuturile perioadei hippie. Povestea, desigur, nu e foarte solicitantă, în sprijinul unei aplecări evidente spre horrorul de tip slasher (adică un singur supraviețuitor, scăldat în sânge care nu-i al lui, ajunge să pună punct propriului coșmar în lumina zilei). Howl s-ar fi putut numi lesne și „Werewolf Express” (măcelul are loc între câteva stații de tren) și abundă în umor negru ca un horror britanic ce e. 

             

            Wildling (regia: Fritz Böhm, 2018) 

            wildling

             

            O preadolescentă e ținută captivă într-o cameră dintr-o casă ferită de ochii lumii. Tatăl ei (Brad Dourif) își petrece mult timp cu ea, o iubește și îi citește seara povești, dar nu uită să încuie ușa după el de fiecare dată când părăsește camera. Câțiva ani mai târziu, fata reușește să evadeze, dar, abia în cea de-a doua jumătate a filmului, aflăm și motivele pentru care fusese ținută în captivitate. Wildling devine treptat, dar sigur, o combinație inteligentă de Carrie și Ginger Snaps. Însă nu ia totul de-a gata din aceste două filme. Obiectivul lui e altul. Mai exact, adâncirea portretului psihologic al unui personaj predispus body horror-ului, în interiorul unei reinterpretari a temei evadării.  E cel mai nou și mai proaspăt exemplu al poveștilor cu vârcolaci, grație unor idei nefolosite până acum.

            Comenteaza Subiectul
            Numele tau Email-ul tau Comentariul tau Introdu codul alaturat

            Toate campurile sunt obligatorii.
            Adresa ta de e-mail nu va aparea pe site

            Comentariile Utilizatorilor